Crearea lumii nevazute si vazute

Crearea lumii nevăzute Prin lume nevăzută se întelege lumea îngerilor. Acestia au fost creati de Dumnezeu înaintea materiei: “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”(Facere 1:1). Cuvântul cerul se referă la lumea spirituală, la îngeri, iar cuvântul pământul se referă la materie, din care a fost făcut întregul univers: “Numai Tu esti Domn si numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor si toată ostirea lor, pământul si toate cele de pe el, mările si toate cele ce se cuprind în ele; Tu dai viată la toate si Tie se închină ostirea cerurilor.”(Neemia 9:6) “Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute, si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii”(Coloseni 1:16). Îngerii au fost creati înaintea oamenilor: “Atunci când stelele diminetii cântau laolaltă si toti îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”(Iov 38:7). Acelasi lucru îl spune si Sf.Ioan Damaschin: “Trebuia zidită mai întâi fiinta sprituală, apoi cea sensibilă si, în cele din urmă omul.” Cuvântul “înger” înseamnă sol, crainic, vestitor. După cum spune si numele, ei sunt “duhuri slujitoare”care fac cunoscută voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt fiinte spirituale, personale, superioare oamenilor si inferioare lui Dumnezeu. “Îngerul nu este nemuritor prin fire ci prin har”(Ioan Damaschin). Sfintii Părinti spun că nu este mentionată în detaliu crearea lor pentru a fi feriti evreii de idolatrie (s-ar fi închinat îngerilor ca unor idoli). Fiind duhuri, ei pot lua orice formă: “Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri si pe slugile Tale pară de foc”(Ps.103:5). Ei dispun de o spiritualitate relativă, de aceea sunt circumscrisi spatial, nu pot fi omniprezenti. Mărginirea lor, deasemenea, se referă si la cunoastere si putere: nu sunt atotstiutori, nu au putere creatoare si nu pot face minuni prin puterea lor. Menirea îngerilor este: să-L preamărească pe Dumnezeu si să servească în lume oamenilor, povătuindu-i pentru împărătia cererilor. În privinta numărului lor, Scriptura nu mentionează nimic. După expresiile folosite, ne dăm seama că acesta este foarte mare(multime de îngeri, legiuni). Sf. Ioan Gură de Aur si Clement Alexandrinul spun că numărul lor este infinit. În traditie, există credinta că fiecare om îsi are îngerul său păzitor, primit la Botez. Sfânta Scriptură îi împarte în 3 categorii: 1.serafimii, heruvimii, scaunele 2.domniile, puterile, stăpânirile 3.începătoriile, arhanghelii, îngerii Starea initială a îngerilor nu era definitivă, ci trebuia să devină astfel prin harul dumnezeiesc si străduintă personală. Starea actuală este de sfintenie prin harul lui Dumnezeu si rezistentă la ispită. Ca fiinte spirituale, înzestrate cu libertate, îngerii puteau progresa sau păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind(din cauza mândriei) să fie la fel ca Dumnezeu. Conducătorul lor este Lucifer(Satan, Belzebul, Veliar) cel care a fost cel mai frumos si mai puternic dintre îngeri. Căderea este irevocabilă si definitivă. Numărul lor este foarte mare, Sf.Scriptură vorbind chiar de o împărătie a diavolului. Fiind autorul răului în lume, diavolul se străduieste să-i îndemne pe oameni să păcătuiască: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”(I Petru 5:8). Pentru că si omul are libertate, diavolul poate doar să-l ispitească(prezentând răul ca pe ceva bun si vrednic de dorit), nu îl poate constrânge să facă ceea ce nu doreste. Sf.Ioan Gură de Aur: diavolul este asemenea unui câine legat, el poate musca numai dacă intri în zona lui de actiune. Ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru întărirea/călirea noastră în lupta împotriva răului: “Vasele olarului le lămureste cuptorul; iar ispita omului cugetul lui”(Is.Sirah 27;5). Crearea lumii văzute Lumea a fost creată de Dumnezeu “din nimic”. Cuvântul ebraic “bara” înseamnă a aduce de la nefiintă la fiintă. Sf. Atanasie: “Dacă Dumnezeu nu e si autorul materiei si a făcut lucrurile dintr-o materie existentă, atunci El apare slab, deoarece nu a putut fără materie să producă cele existente, asa cum slăbiciunea tâmplarului se arată prin aceea că, fără lemn, el nu poate face nimic.” “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”(Facere 1:1) “la început” înseamnă la începutul timpului. Fer. Augustin spune că lumea a fost creată deodată cu timpul. Curentele dualiste sustin că si materia este preexistentă si că Dumnezeu nu este creator ci Demiurg; cele materialiste spun că lumea e un produs al evolutiei iar panteismul crede că tot ceea ce ne înconjoară este Dumnezeu. Sf. Vasile spune că lumea este opera întregii Treimi: “Tatăl este cauza cea îndeplinitoare, încât cele create îsi au existenta din voia Tatălui, sunt aduse la existentă prin lucrarea Fiului si se desăvârsesc prin lucrarea Sfântului Duh”. Motivul creării lumii este lauda lui Dumnezeu si fericirea creaturii. Lumea a fost creată bună(nu perfectă) si potrivită scopului pentru caree am fost făcuti: “si a privit Dumnezeu toate câte a făcut si iată erau bune foarte”(Facere 1:31) “orice făptură a lui Dumnezeu este bună si nimic nu este de lepădat”(I Tim.4:4). Răul a intrat în lume datorită omului si libertătii sale de vointă(“…printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea… Rom. 5:12). Răul îsi are izvorul în îngerii care au căzut si în omul care s-a abătut de la izvorul binelui. Răul fizic si moral nu au o existentă proprie, ci apar ca o lipsă a binelui, asa cum întunericul se întinde acolo unde se retrage lumina. Expresia “netocmit si gol”(Fac.1:2) se referă la materia din care Dumnezeu a format celelalte elemente văzute si în care se cuprindeau toate ca într-o matrice a lor. După crearea materiei a urmat pregătirea ei în 6 zile: 1. Lumina 2. Bolta cerească (despărtind apele de deasupra tăriei de cele de dedesubt) 3. Pământul, mările si plantele 4. Luminătorii mari si mici(soarele, luna, stelele) 5. Vietuitoarele din apă si cele din aer 6. Animalele , târâtoarele si omul Forma universului era dată în materie, odată cu aducerea ei la existentă. În creatie se observă o evolutie de la simplu la complex, de la anorganic la organic. Această evolutie a fost dirijată de Dumnezeu, din interiorul creatiei prin rationalitatea ei. “Creatio originalis” a fost urmată de “creatio continua”(evolutie dirijată de Dumnezeu) si se va încununa cu o “creatio nova” la a doua venire a Mântuitorului. Biblia nu este o carte de stiinte naturale. Ea numai ne arată că Autorul/Creatorul lumii este Dumnezeu. În ziua a 7-a (Sâmbăta), Sf.Scriptură spune că “Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut”(Fac.2:2). Nu trebuie să întelegem acest verset ca pe odihnă proriu-zisă, ci ca o încetare a creatiei urmată de o începere a purtării de grijă (a proniei) fată de creatură. Pentru cei care se întreabă: De ce mergem Duminica la biserică si nu Sâmbăta care este ziua în care s-a odihnit Dumnezeu? Să stie că Domnul Iisus a înviat Duminica, iar noi asta prăznuim. Pentru noi crestinii, Duminica e zi de rugăciune, nu doar de odihnă. Această zi a devenit zi de rugăciune pentru toti crestinii, începând din timpul Apostolilor, care se adunau în prima zi a săptămânii(Duminica), pentru a frânge pâinea. Crearea omului Dumnezeu l-a creat pe om: -după Chipul Său: “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”(Fac. 1:27). - l-a făcut printr-un act direct si personal, deosebit de tot ceea ce a creat până atunci: “luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie”(Fac.2:7). Desi aici sunt prezentate ca două momente separate, trupul si sufletul au fost făcute simultan. -omul a fost creat bărbat si femeie: “a făcut bărbat si femeie” (Fac.1:27). După ce a fost creat Adam, Dumnezeu i-a făcut si un“ajutor potrivit”(Fac.2:18). Eva(viată) a fost făcută din coasta lui Adam(din pământ). Desi în Sf.Scriptură spune că lui Adam i-a fost luată o coastă pentrua fi făcută Eva, noi vedem că nu ne lipseste nici o coastă. Totusi nu trebuie să ne îndoim de acele cuvinte deoarece abia după căderea în păcat trupurile li s-au transformat în cele pe care le avem si noi astăzi. Pentru că în v.26 se spune “să facem om după chipul si după asemănarea Noastră” iar în v.27 nu se mai mentionează nimic despre asemănare( “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” ), ne dăm seama că aceasta a devenit scopul creării omului: omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său si cu scopul de a deveni sfânt. Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă: gândire, sentiment, vointă liberă (trăsăturile sufletului). Înainte de a păcătui, trupul lui Adam si al Evei era un trup luminos, asemănător cu trupul lui Iisus, după ce a înviat din morti, cu care a trecut prin usile încuiate. După ce au păcătuit, trupul lor li s-a schimbat (au primit îmbrăcăminte de piele Fac.3:21), devenind muritor, slab, bolnăvicios (printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea Rom 5:12). Sufletul omului: -Este imaterial, rational si nemuritor. -Ecclesiast 12:7 trupul“ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”. -Matei 22:32 “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul mortilor ci al viilor”. -Cele trei însusiri ale sufletului sunt: ratiunea, simtirea si vointa liberă. Trupul omului: - Omul se ridică deasupra celorlalte vietuitoare nu numai prin suflet ci si prin trupul său deoarece, după cuvintele Sf.Ap.Pavel, “trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”(I Cor.6:19). Întregul neam omenesc se trage din Adam si Eva: “a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc”(F.A. 17:26) “Tu ai făcut pe Adam si tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor si sprijin, si din ei s-a născut neamul omenesc.”(Tobit 8:6). Numai prin prisma strămosilor comuni, putem întelege universalitatea păcatului strămosesc si universalitatea mântuirii în Hristos. STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI De la creatie, Dumnezeu i-a asigurat omului tot ceea ce avea nevoie pentru a-si atinge scopul pentru care a fost creat: Ecclesiast 7:29 “Dumnezeu a făcut pe om drept” Facere 1:31 “toate erau bune foarte” -Ratiunea era mult mai luminată (Adam numeste toate animalele, plantele, lucrurile). -Vointa era curată, dreaptă si nepervertită; era o perfectă armonie între trup si suflet. -Trupul era sănătos: nu cunostea boala, suferinta, moartea. Prin stăruinta în bine putea ajunge nemuritor. -Natura si animalele nu erau ostile omului. -Munca nu constituia o corvoadă. CĂDEREA ÎN PĂCAT Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se asemăna cu El, prin stăruinta liberă si constientă în bine. După ce au fost creati, Dumnezeu le-a dat poruncile: “Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l supuneti”(Fac.1:28) si “Din toti pomii din rai poti să mănânci, iar din pomul cunostintei binelui si răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!”(Fac.2:16-17). L-a încercat cu porunca de a nu mânca din pomul cunoasterii binelui si răului, pentru a vedea dacă într-adevăr omul pe care l-a creat vrea si merită să rămână în Eden. Ispita este necesară: “vasele olarului le lămureste cuptorul; iar ispita omului cugetul lui” (Is.Sirah27:5), “nu era folositor omului să dobândească mântuirea fără să fie ispitit si încercat”(Sf.Ioan Damaschin). Din mândrie, omul încalcă unica lege si se răzvrăteste împotriva Creatorului său. Desi gresiseră, Dumnezeu i-ar fi iertat dacă si-ar fi recunoscut vina. În schimb ei dau vina unul pe celălalt: Adam pe Eva si Eva pe sarpe. Acest episod arată că răul din lume nu este propriu esentei sale, ci a pătruns în lume prin vointa omului. Cei 2 pomi din grădina Eden (pomul cunoasterii binelui si răului si pomul vietii) sunt adevărati/reali dar au un scop hotărât de Dumnezeu: primul, ca mijloc de exercitare prin virtute, iar al doilea, ca plată a virtutii câstigată prin exercitiu moral si prin respingerea ispitei. Unii Sf.Părinti văd pomul cunostintei binelui si răului ca pe o momeală prin care diavolul încearcă să-l însele pe om. Răul nu-si arată niciodată adevărata fată, pentru că l-ar speria pe om. Din această cauză, diavolul prezintă răul sub înfătisarea aparentă a unui bine: înainte de a face răul, omul încearcă să găsească argumente care să-i justifice fapta. Cel care se ascunde sub înfătisarea sarpelui este diavolul: “…sarpele cel de demult care se cheamă diavol si satana”(Apocalipsa 12:8). Păcatul săvârsit de strămosii nostri poartă numele de păcat strămosesc si cu el ne nastem toti. Prin taina Sfântului Botez acesta este sters. Dar ce este păcatul strămosesc care ni se transmite nouă? Acesta este tendinta necontrolată de a păcătui. Nu mostenim fapta lui Adam, ci starea lui. Din acest motiv, nici unul dintre evrei(poporul lui Dumnezeu) nu s-a mântuit până ce nu i-a scos Iisus din iad pe cei drepti, când a înviat. Prin păcat a dispărut armonia omului cu sine, cu semenii si cu natura înconjurătoare. Întelepciunea sa scade atât de mult încât crede că se poate ascunde de Dumnezeu în tufis. Vointa îi slăbeste într-atât încât înclină mai mult spre rău, omul devenind rob al păcatului. Mărturisirea de credintă spune că, “omul s-a prăvălit prin păcat până lla asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea…Prin păcat nu s-a distrus chipul lui Dumnezeu din om, ci doar a fost întunecat, rămânându-I încă tendinta de cunoastere si voire a binelui”. Universalitatea păcatului este arătată de Sf.Scriptură: “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru că toti au păcătuit în el”(Romani 5:12). Singurul Om care s-a născut fără păcatul strămosesc a fost Omul-Dumnezeu Iisus. Pedeapsa primită pentru păcat este, după cum ne spune Sf.Ap.Pavel, moartea: “Plata păcatului este moartea”(Romani 6:23). Moartea poate fi trupească (despărtirea sufletului de trup), sufletească (ruperea comuniunii cu Dumnezeu) sau vesnică (separarea vesnică de Dumnezeu). Această pedeapsă a fost desfiintată de Mântuitorul Hristos: “Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6:54). Scopul creării omului Omul a fost creat de Dumnezeu în a VI-a zi, după chipul Său: “A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său…”(Facere 1;27) In mod deosebit, actul crearii omului este unul personal, direct, ce arata pe de o parte legatura stransa a noastra cu D-zeu, iar pe de alta scopul inalt pentru care am fost creati. Daca pâna acum Dumnezeu a creat totul prin Cuvant, acum participa personal, nemijlocit: “luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie ” (Facere 2;7) Adam si Eva , cand erau in gradina raiului, au primit porunca de a stapanii intregul pamant, cu toate vietatile de pe el, de a se inmulti(Facere 1;28), si totodata de a urca duhovniceste spre asemanarea cu Dumnezeu prin implinirea poruncii Sale si deci prin aratarea dorintei vii de a ramane in Rai, in comuniune cu Creatorul(Facere 2;16-17). După cum stim, chipul înseamnă ansamblul trasaturilor sufletului, si anume: ratiunea, sentimentul si vointa liberă.Am subliniat cuvantul liberă deoarece este vital pentru intelegerea consecintelor faptelor noastre. Cum am putea fi judecati pentru ceva ce am facut impotriva voii noastre, constransi din afara. Ei bine nu se poate acest lucru, nici Dumnezeu nu ne obliga sa facem bine, si nici diavolul sa facem rau. Depinde numai si numai de noi ce drum alegem sa urmam in viata, constienti fiind ca la sfarsitul “pribegiei”, al drumului nostru aici pe pamant trebuie sa dam seama in fata celei mai inalte instante pentru faptele si pentru alegerile noastre. Din aceste randuri este usor de dedus care este scopul nostru aici, pe pamant: asemanarea cu Dumnezeu, indumnezeirea, sfintirea (atat cât îi este omului cu putintă).Pamantul de dupa cadere din acest motiv este si numit locul pribegiei, pentru a ne aminti ca viata noastra aici este doar o calatorie si nu o destinatie. După căderea în păcat, Dumnezeu le promite oamenilor că va trimite un izbăvitor ce va zdrobi puterea păcatului si a diavolului: “Dusmănie voi pune între tine si între femeie, între sământa ta si sământa ei; aceasta îti va zdrobi capul iar tu îi vei întepa călcâiul”(Facere 3:15). Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este cel care a adus împăcarea creaturii cu Creatorul, El ne-a readus pe drumul ce ne duce spre scopul pentru care am fost creati. Dar oare de ce avem nevoie pentru a ne putea mantui? Cum putem sa-I demonstram lui Dumnezeu ca meritam sa ajungem in Rai , alaturi de El? In primul rand prin primirea Harului divin, prin intermediul Sfintelor Taine, in al doilea rand prin credinta statornică in Dumnezeu si nu in ultimul rand prin vădirea credintei noastre in faptele bune. Daca una dintre aceste trei conditii lipseste mântuirea noastra este serios pusa sub semnul intrebarii, daca nu chiar imposibila. Fara harul primit in Sfintele Taine, nu putem birui pacatul stramosesc si pe diavol; fara credinta faptele noastre devin simple acte de caritate, iar “credinta fara fapte este moarta”(Iacov 2;20). După moartea trupului, sufletul merge la judecată iar apoi este trimis în rai sau în iad(în functie de viata pe care a dus-o pe pământ). Dar oare este posibil ca o persoana care a ajuns in iad sa mai ajunga in rai, avand in vedere ca intre cele doua locuri exista o prapastie de netrecut(Luca 16;26), dupa cum spune Mantuitorul? Ei bine, special pentru aceasta noi facem parastase(pomeni) pentru morti. Daca mortii nu mai au trebuinta de mancare sau de haine de ce oare noi dam de pomana aceste lucruri? Deoarece ei, nemaiputand face fapte bune, au nevoie ca noi sa facem pentru ei. Tocmai aceasta sunt parastasele fapte bune si rugaciuni in numele mortilor nostrii si pentru mortii nostrii, cu credinta puternica in marea milostenie a bunului Dumnezeu. Deci, in concluzie, cei ajunsi in iad mai au o sansa la Judecata de Apoi sa fie lasati sa vina in Rai.