PROTESTANTISMUL

1. ORIGINEA DENUMIRII Dieta Sfântului Imperiu Roman, reunită în aprilie 1529, a hotărât ca, în conformitate cu decretul promulgat de Dieta de la Worms (1524), comunităţile în care noua religie era deja adoptată şi nu ar putea fi înlăturată decât foarte greu, să fie libere să menţină această credinţă, dar până la reunirea conciliului să nu mai introducă alte inovaţii în religie, şi să nu interzică Messa (slujba religioasă), sau să profereze ameninţări la adresa catolicilor. Împotriva acestui decret şi mai ales împotriva ultimului articol, adepţii Noii Evanghelii – electoral Frederick al Saxoniei, landgraful din Hesse, marcgraful Albert de Brandemburg, ducii de Lüneburg, prinţul de Anhalt, împreună cu deputaţii a 14 dintre oraşele imperial libere – au iniţiat un protest solemn în care considerau hotărârile dietei ca fiind injuste şi lipsite de pietate. Importanţa acestui protest ţine de faptul că disidenţii nu aveau intenţia să tolereze catolicism între graniţele sale. Din această cauză ei au fost numiţi protestanţi. În cursul timpului conotaţia originală de “fără toleranţă faţă de catolicism” s-a pierdut, iar termenul este acum aplicat şi acceptat de membrii acelor biserici occidentale şi secte care, în sec. XVI, au fost stabilite în directă opoziţie cu Biserica Catolică. Aceşti oameni se numesc Protestanţi sau Reformaţi. Termenul protestant arată mai mult antagonismul faţă de Roma; termenul de reformaţi poate indica aderenţa la oricare dintre bisericile reformate. Acolo unde indiferenţa religioasă este prevalentă, mulţi ar spune că sunt protestanţi, mai mult ca să arate că nu sunt catolici. Într-un sens vag, negative, cuvântul este cuprins în noua formulă a Declaraţiei de Credinţă făcută de regele Angliei la încoronarea sa,: “Declar că unt un protestant credincios”. În timpul dezbaterilor din Parlament s-a observat că formula propusă detrona efectiv catolicismul şi nici nu leg ape rege de un crez religios în particular, aşa cum nici un om nu ştie care este sau care ar putea fi crezul unui protestant credincios. 2. PRINCIPIILE PROTESTANTISMULUI Oricât de vag şi indefinite ar fi crezul personal al unui protestant, are la bază, oricum, câteva reguli standard sau principii, care indică sursa credinţei, modalităţile de justificare şi de constituire a noii Biserici. O recunoscut autoritate în ale protestantismului, Philip Schaff, în “Noua Enciclopedie Schaff – Herzog a cunoştinţelor religioase”, exprimă principiile protestantismului după cum urmează. Protestantul merge direct la cuvântul lui Dumnezeu pentru instruire, în timp ce romano-catolicul consultă învăţăturile Bisericii şi preferă să ofere acesteia rugăciunile sale prin intermediul Fecioarei Maria şi a Sfinţilor. Din acest principiu al libertăţii evanghelice şi din relaţia directă a credinciosului cu Hristos derivă cele trei principii fundamentale ale Protestantismului – absoluta supremaţie a Cuvântului(1) şi a graţiei divine (2) şi accesul generaşl la preoţie… 1. Sola Scriptura (“Singură Evanghelia”) Proclamă scrierile canonice şi mai ales Noul Testament ca fiind unica sursă infailibilă şi regula de credinţă şi practică, şi dă dreptul interpretării private a fiecăruia, în contradicţie cu Biserica Romano-Catolică, care prevede ca Biblia şi tradiţia să fie surse şi reguli de credinţă coordinate şi face din tradiţie, în special din decretele papale şi ale conciliilor, singura şi infailibila interpretare a Bibliei. 2. Sola Fide (“Singură credinţa”) 3. Accesul la funcţia de preot a tuturor credincioşilor