Marea Schismă de la 1054

Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C) si Stefanus (254-257 d.C) au fost cei dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma. Pretentia se bazeaza pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume discutia lui Isus cu apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu încredintarea cheii simbolice succesorale: Si eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica vine de la cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani). Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul papei de la Roma. Marii teologi ai sec.2-3 au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat pentru idea egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est. La Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia). In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând de la sine putere episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea de vest (cu capitala Roma) si partea de est (cu capitala Constantinopol). Titulatura Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395 d.C). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399 d.C.) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord). In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotarîrii Conciliului ecumenic de la Calcedon, in care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru impartirea sferelor de influenta si întâietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele de azi. Papa Symmachus (498-514) a decretat prin ordonanta Constitutum silvestri ca detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre oamenii obisnuiti. Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. La Sinodul local din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de Constantinopol. La Conciliul ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor. Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est. Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius. In sec.10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului ortodox de la Constantinopol. Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au determinat ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc). Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma. Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de aici incolo de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe. In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceace a dus la noi complicatii. Biserica ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii ecumenice crestine, respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor. Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate dealungul secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa Isus. Denumirea Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054. Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome. Biserica ortodoxa româna s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit Patriarhie).