Chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Toti antropologii, credinciosi sau necredinciosi, sunt de acord cu privire la definitia omului: fiinta care aspira la autodepasire, fiinta care tinde spre ceea ce este mai mare ca el. Ar trebui un Sfant Pavel pentru a descifra "acest Dumnezeu necunoscut", pentru a da un nume acestei aspiratii fundamentale al carui izvor este chipul lui Dumnezeu. Acest "chip", pentru Parintii Bisericii, nu este o idee organizatoare sau instrumentala, ci principiul constitutiv al fiintei umane. Pacatul, dupa Sfantul evanghelist Ioan (I In 4,6), este dezordine, incalcarea limitei normative, constitutiva fiintei umane, confuzie profunda a straturilor ontologice ale firii umane. Pervertirea cheama lucrarea terapeutica, reconstituirea structurii normative. "Curatirea morala, purificarea de patimi se desavarseste in curatia ontologica", vindecare a firii. Este vorba de restabilirea formei primordiale, de restaurarea chipului arhetipal. Sfantul Atanasie reia afirmatia Sfantului Irineu si formuleaza regula de aur a Sfintei Traditii: "Dumnezeu se face om ca omul sa se faca dumnezeu". El insista asupra caracterului ontologic al participarii la Dumnezeu prin intermediul chipului. Chipul este constitutiv in asa masura incat cuvantul "creatie" inseamna "participare": omul este creat ca o fiinta care participa, predestinat, chiar in structura sa, la iluminarea mintii, conferindu-i-se facultatea innascuta a teognoziei, a cunoasterii lui Dumnezeu. La fel Sfantul Vasile cel Mare (330-379) spune: "noi avem chiar prin natura dorinta fierbinte dupa Bine... toate aspira la Dumnezeu". Sfantul Grigore de Nazianz (330-390), vorbind de insuflarea dumnezeiasca, subliniaza harisma initiala ce face chipul stralucitor. Astfel, omul nu este numai ordonat din punct de vedere moral spre ceea ce este dumnezeiesc, ci este si din "neamul lui Dumnezeu", cum spune Sfantul Apostol Pavel (Fapt. 17,29). Dupa Sfantul Grigore de Nyssa, "omul este inrudit cu Dumnezeu", deiform in natura sa, ceea ce-l predestineaza la indumnezeire, la comuniunea cea mai intima, cu Dumnezeu. Daca intelegerea, intelepciunea, iubirea sunt dupa chipul acelorasi realitati in Dumnezeu, puterea de autodeterminare este, mai ales, aceea care vine din chipul lui Dumnezeu. Functia axiologica de judecata, de apreciere, de discernamant face din om stapanul naturii, cuvant cosmic care se impartaseste din modalitatile vietii divine. Intre Dumnezeu si omul indumnezeit, diferenta consta in aceea ca: "Dumnezeu este necreat, iar omul exista prin creatie". Pe plan universal, in functie de chip, crestinismul se defineste drept "Imitarea firii dumnezeiesti", multimea persoanelor umane unite in una si aceeasi natura omeneasca. La asceti, cultivarea atentiei duhovnicesti devine o adevarata arta de a vedea in orice fiinta umana chipul lui Dumnezeu. "Un calugar desavarsit, spune Nil Sinaitul, va socoti dupa Dumnezeu pe toti oamenii ca pe Dumnezeu insusi"! Traditia marilor asceti frapeaza, cu bucuria ei si cu aprecierea ei maximala pentru om. Terapeuti-practicanti, ei n-au nevoie sa invete ceva cu privire la amploarea perversiunii, iar arta lor de a cunoaste inimile si de a patrunde in adancurile sufletului ii fac sa vada "noua creatura" (omul botezat) in intregime imbracata in forma dumnezeiasca. Un tropar din slujba inmormantarii spune: "Chipul slavei Tale celei negraite sunt, macar de port ranile pacatelor". Creata dupa chipul lui Dumnezeu, natura cea adevarata este buna. Tocmai pentru aceasta Rascumpararea readuce natura vindecata, nu la supra-natura, ci la starea sa initiala, la adevarul sau "supranatural-natural". Parcurgand spatiul imens al cugetarii patristice, infinit de nuantata si bogata, avem impresia ca evita orice sistematizare ca sa-si pastreze uimitoarea suplete care, de altfel, o caracterizeaza. Cu toate acestea, din gandirea patristica putem trage cateva concluzii. Inainte de toate trebuie sa inlaturam orice conceptie substantialista cu privire la chip. Acesta nu este depus in noi ca o parte a fiintei noastre; ci, intreaga fiinta umana este creata, sculptata, modelata "dupa chipul lui Dumnezeu". Prima expresie a chipului consta in structura ierarhica a omului, cu viata duhovniceasca in centru. Tocmai aceasta intaietate ontologica a vietii duhului este cea care conditioneaza aspiratia profunda dupa ceea ce este duhovnicesc, dupa Infinit, dupa Absolut. Este elanul dinamic al intregii noastre fiinte spre Arhetipul sau divin, aspiratia irezistibila spre Dumnezeu. Este erosul omenesc indreptat spre Erosul divin, setea de nestins, dorul neostoit dupa Dumnezeu, dupa cum se exprima in mod admirabil Sfantul Grigore de Nazianz: "Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant..." Pe scurt, fiecare facultate a sufletului omenesc reflecta chipul (cunoasterea, libertatea, iubirea, creatia) si toate sunt centrate pe realitatea duhovniceasca a carei insusire este aceea de a se autodepasi ca sa se lanseze in adancul dumnezeiesc si sa-si potoleasca acolo dorul sau. Orice limita contine un dincolo, isi contine propria transcendenta; tocmai pentru aceasta sufletul nu se poate odihni decat in infinitul dumnezeiesc. Este epectaza, tinderea icoanei, a chipului spre Arhetipul sau. "Cu ajutorul chipului, spune Sfantul Macarie, Adevarul il face pe om sa-L caute". Tocmai in dorul nostru dupa Dumnezeu ii descoperim deja prezenta, caci "iubirea lui Dumnezeu este totdeauna lucratoare", spune Sfantul Grigore de Nyssa. Diferenta dintre chip si asemanare Pentru geniul ebraic, totdeauna concret, chipul - telem are sensul cel mai puternic. Interdictia prin lege a chipurilor cioplite se explica prin sensul dinamic si realist al chipului: ca si numele, chipul face loc prezentei celui pe care-l reprezinta. Demuth, pe care-l traducem prin asemanare, conformitate, indeamna la a te considera ca celalalt. Putem s-o comparam cu notiunea de saliach: apostolos (trimisul) unui om, este el insusi ca si cum ar fi celalalt. "Chipul" este intreg, sfant prin excelenta, el nu poate suferi nici o alterare. Dar il putem reduce la tacere, fi putem face ineficace prin modificarea conditiilor ontologice. Chipul, baza obiectiva, nu se poate manifesta decat in asemanarea subiectiva; caderea in pacat a facut asemanarea radical inaccesibila puterilor naturale omenesti. Fara a fi pervertit, chipul a fost facut nelucrator. Sfantul Grigore Palamas (1296-1359) lamureste traditia spunand: "in fiinta noastra dupa chipul, omul este superior ingerilor, dar in asemanare le este inferior, fiind neŹstatornic; ... dupa cadere, am aruncat asemanarea, dar calitatea de fiinta creata dupa chipul nu ne-am pierdut-o". Hristos da omului puterea dea actiona. Tainele Botezului si Mirungerii restaureaza "asemanarea in act", ceea ce elibereaza imediat chipul si stralucirea lui devine perceptibila la sfinti si la copii. Datorita calitatii sale de chip al lui Dumnezeu, omul si-a pastrat totdeauna libertatea optiunii. Chiar si in vremea Vechiului Testament, dorinta de bine exista, fara ca omul s-o poata totusi activa in viata sa. In teologia lor referitoare la har, Sfintii Parinti fac o distinctie neta intre "liberal arbitru al intentiei" si "liberul arbitru al faptelor". Ei afirma deplina libertate a dorintei omului de a fi mantuit, setea dupa vindecare, capacitatea de a formula acel fiat. Dupa intruparea Logosului, harul actualizeaza deiformitatea virtuala (asemanarea virtuala). "A fi creat dupa chipul lui Dumnezeu" devine "a trai dupa chipul lui Dumnazeu". De aici inainte, "omul are doua aripi pentru a atinge cerul: libertatea si harul", dupa cum spune Sfantul Maxim. Oricarui efort al vointei, ii raspunde harul pentru a-l duce la implinire. Sfantul Maxim precizeaza in mod admirabil aceasta "conlucrare" dintre om si Dumnezeu: "Dumnezeu le face pe toate in noi, si virtutea si cunoasterea si intelepciunea si bunatatea si puterea, fara ca noi sa aducem altceva decat buna hotarare a vointei"; dar aceasta buna asezare a vointei este o lucrare absolut libera care plaseaza lucrarea omeneasca inauntrul lucrarii dumnezeiesti. "Virtutea" este aceasta hotarare care declanseaza lucrarea harului in sinergie cu lucrarile omenesti. Intr-un sens, dorinta omului este deja lucratoare, caci ea raspunde dorintei lui Dumnezeu si, astfel, atrage venirea harului. Tocmai acesta este rolul imens al fiat -ului Fecioarei. Buna-Vestire este ca o intrebare pe care Dumnezeu o adreseaza omenirii: iti este sete de mantuire, vrei tu, intr-adevar, sa ai in pantece si sa porti la san pe propriul tau Mantuitor? Si Sfanta Fecioara raspunde, ca din partea tuturor, DA! Acest DA este conditia obiectiva a intruparii Fiului lui Dumnezeu; Cuvantul lui Dumnezeu nu putea sa siluiasca natura umana; Sfanta Fecioara i-o ofera in mod liber si din partea tuturor. Pentru Sfintii Parinti, o fiinta nu este omeneasca decat atunci cand este miscata de Duhul Sfant, atunci cand este in mod efectiv "chip care se aseamana" (cu Modelul sau divin). Un sfant este numit din punct de vedere liturgic "foarte asemanator". Chipul este constitutiv si normativ; in functia sa de asemanare cu Dumnezeu el face reale cuvintele Mantuitorului; "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavarsit este. "Hristologia invata ca in Hristos "fiii in Fiul" sunt realmente fiii Tatalui "asemanatori Fiului". Sfantul Grigore de Nyssa subliniaza functia chipului astfel: "pentru a participa la Dumnezeu, trebuie sa detii in fiinta ta ceva corespunzator Fiintei la care participi". Lui "Dumnezeu este iubire" (In.4,16), ii corespunde Arno ergo sum (iubesc, deci exist) al omului. Kallistos spune in Filocalie ca: "Cel mai mare lucru ce se petrece intre Dumnezeu si sufletul omenesc este acela de a iubi si de a fi iubit". Astfel, antropologia Sfintilor Parinti si notiunea lor de chip arata ca fiinta umana este deiforma chiar in structura sa, ca este destinata comuniunii indumnezeitoare si capabila sa-L cunoasca pe Dumnezeu pe masura propriei capacitati de a-L primi. Dupa cum scrie un duhovnic contemporan: "Dumnezeu se daruieste oamenilor dupa setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult, le da doar o picatura. Dar El ar dori sa le dea mari intregi, asa incat, la randul lor crestinii sa potoleasca setea lumii". Paul Evdokimov