Clasa a XII-a. Asceza creştină

Una dintre practicile spiritualităţii ortodoxe este asceza. Din punct de vedere creştin, asceza este un exerciţiu făcut în mod conştient şi sistematic, pentru desprinderea de patimi şi dobândirea virtuţilor. În general, asceza se manifestă în trei feluri: prin exerciţii fizice, care au scopul de a stăpâni trupul, eliminarea înclinaţiilor spre rău prin cultivarea virtuţilor şi prin exercitarea tuturor puterilor psiho-fizice pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. Asceza presupune atât efort spiritual, cât şi fizic, căci ambele părţi ale fiinţei noastre suspină ă mântuire. Ea priveşte paza minţii şi a inimii, căci cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Fac. 8,21), voinţa de a lupta şi de a birui gândurile şi sentimentele rele. Principalele căi ascetice sunt rugăciunea, postul şi milostenia. Rugăciunea este intrarea omului în legătură cu Dumnezeu, vorbirea sufletului cu El. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea : ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinţa şi cu vocea la Dumnezeu, pentru a-L preamări, a-I mulţumi şi a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual şi fizic, ştiind că El ne aude şi ne ajută. În rugăciune, creştinul I se adresează direct lui Dumnezeu, ca unui Părinte Căruia îi destăinuie problemele, gândurile şi simţămintele sale. Rugăciunea reprezintă o necesitate fiinţială a firii omeneşti, care simte nevoia să comunice cu Făcătorul ei. Ea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune, duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul lui Dumnezeu. Rugăciunea nu e o necesitate a lui Dumnezeu, căci El nu are trebuinţă de rugăciunea noastră. Dar El vrea să vadă din partea noastră străduinţă, voinţă de a ne mântui. De aceea, chiar dacă Dumnezeu ştie ce nevoi are fiecare om, rugăciunea tot e necesară, pentru că prin ea conlucrăm de fapt cu El la mântuire, înălţându-ne la Dumnezeu şi facându-ne vas al milei şi ului Său. Pentru ca rugăciunile noastre să fie primite de Dumnezeu, trebuie întrunite câteva condiţii. în primul rând, noi trebuie să avem o credinţă sinceră, adevărată: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea (Mc. 11, 24). De menea, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, iubirea Lui şi săvârşirea a ce este plăcut înaintea Lui sunt condiţii ispensabile pentru primirea răspunsurilor la rugăciune. Nu în ultimul rând, stăruinţa în rugăciune este foarte importantă, căci Dumnezeu doreşte o jertfa din partea noastră: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tes. 5,17). Porunca rugăciunii se regăseşte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi: Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către nsul cât El este aproape de voi (Is. 55, 6); Faceţi în toată vremea, în Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru asta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Ef. 6, 18); Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în tă (Mt. 26, 41); cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină (In. 16, 24). Omul nu ştie niciodată ce îi este cu adevărat de folos pentru mântuire. De aceea, trebuie să lase totdeauna judecata şi ararea finală pe seama lui Dumnezeu. Aşa că, dacă El nu ne îndeplineşte o cerere, să avem credinţă în hotărârea Sa, fiind ari că lucrul cerut de noi fie nu ne era de folos mântuirii, fie chiar ne putea vătăma. însuşi Mântuitorul Hristos, rugându-Se Tatălui să-L ferească de pătimiri, a adăugat: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Lc. 22, 42). Postul creştin este unul dintre mijloacele prin care credincioşii dobândesc treptat virtuţi: cumpătare, răbdare, bunătate, ăţie trupească şi sufletească. Postul presupune un exerciţiu complex şi foarte eficient de educare a voinţei. Cine posteşte mie să se abţină, să se înfrâneze de bunăvoie de la hrănirea trupului cu anumite mâncăruri şi băuturi, numite în limbaj popular „de frupt" sau „de dulce" şi de la întunecarea sufletului cu gânduri şi fapte rele. Scopul postului este curăţirea de ate şi vieţuirea după poruncile dumnezeieşti. Postul creştin nu este numai un simplu exerciţiu de stăpânire a poftelor aducătoare de păcate. Acesta are în centrul său Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece Lui îi este închinat. Creştinul posteşte pentru Hristos, ca împreună cu Hristos să lână şi în viaţa pământească şi în cea de dincolo de moarte. Postul creştin are menirea de a înălţa spiritual pe tot omul care i post aduce jertfa de laudă şi mulţumire Mântuitorului. Postul este arma creştinului împotriva ispitelor trupeşti şi sufleteşti, mijlocul de întărire a credinţei, de exersare a milosteniei şi de dobândire a smereniei creştine. El trebuie unit cu rugăciunea şi milostenia, deoarece prin rugăciune şi milostenie hrănim şi întărim sufletul nostru cu irea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. în timpul postului, creştinul se roagă mai mult şi mai intens lui Dumnezeu pentru area păcatelor, pentru dobândirea virtuţilor, pentru sănătate şi linişte sufletească. Postul fără milostenie (trupească sau letească) nu are valoare. însuşi Mântuitorul a practicat postul şi a subliniat valoarea şi puterea postului unită cu rugăciunea, nta Scriptură ne spune că după scoaterea demonilor dintr-un bolnav, Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: Acest ini de demoni, nu iese decât cu post şi rugăciune (Mc. 9,29). Urmând învăţăturii Mântuitorului, au practicat postul şi rugăciunea şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, călugării, creştinii o vieţuire exemplară. Postul s-a menţinut în Biserică până astăzi, fiind un principal mijloc de purificare sufletească şi trupească. Postul creştin poate fi analizat după mai multe criterii: Clasificare După asprimea lui, postul poate fi: Postul total sau ajunarea - presupune abţinerea totală de la orice fel de mâncare şi băutură, o zi sau mai multe zile. Moise, pe muntele Sinai şi Mântuitorul înainte de a începe activitatea de propovăduire, au postit patruzeci de zile, durată greu de egalat de oamenii obişnuiţi. Acest post făcut necugetat pune viaţa omului în pericol şi Biserica recomandă evitarea exceselor şi exagerărilor, deoarece riscarea vieţii nu poate fi pe placul lui Dumnezeu; Postul aspru - permite consumarea de hrană uscată: pâine, fineţe, legume şi apă; un astfel de post a practicat Sfântul Ioan Botezătorul în valea Iordanului; Postul obişnuit - admite consumul mâncărurilor gătite, la orele de masă obişnuite, dar în cantitate mai puţină şi numai de origine vegetală; Postul uşor (cu dezlegare) - este practicat în zilele de sărbătoare din timpul unui post, fiind permisă consumarea de peşte, ulei şi vin; aceste zile sunt menţionate în calendarul creştin-ortodox. După lungimea lui, postul poate fi: Postul de o zi - miercuri şi vineri, în fiecare săptămână. Se posteşte miercuri, în semn de întristare pentru creştini pentru că în această zi a fost vândut Domnul nostru Iisus Hristos de către Iuda. Vineri se posteşte în amintirea patimilor Domnului. Tot posturi de o zi, dar speciale, sunt şi zilele de: 5 ianuarie (ajunul Bobotezei), 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) şi 14 septembrie (Ziua înălţării Sfintei Cruci). În zilele de miercuri şi vineri nu se posteşte atunci când, în calendar, în dreptul lor, scrie cuvântul „harţi" (bucurie). Posturile de mai multe zile - au fost instituite de Biserică şi sunt în număr de patru: 1.Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare) - nu are dată fixă. Este cel mai lung şi mai restrictiv post; ţine şapte săptămâni şi are dezlegare la peşte şi vin de Buna Vestire (25 martie) şi de Florii. Prin acest post creştinii se pregătesc să întâmpine ziua învierii Domnului în curăţenie trupească şi sufletească. 2.Postul Crăciunului (15 noiembrie - 25 decembrie) - este postul prin care creştinii întâmpină Naşterea Domnului. 3.Postul Sfinţilor Apostoli - variază ca durată între 3 şi 14 zile, în funcţie de data Sfintele Paşti şi se termină la 29 iunie. Prin acest post creştinii comemorează moartea mucenicească a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. 4. Postul Sfintei Marii (1 - 15 august) - este închinat Adormirii Maicii Domnului. În funcţie de numărul de credincioşi care postesc în acelaşi timp, postul poate fi: post general (toată Biserica), post regional sau local (o regiune, localitate, eparhie). Acest fel de post este fixat de conducerea Bisericii în caz de calamităţi sau doliu în memoria unei mari personalităţi. Postul poate fi şi particular sau individual, când este ţinut de unii credincioşi în orice perioadă a anului, pentru nevoile lor proprii. Creştinismul acordă o mare importanţă postului, ca mijloc de progres spiritual, ca semn de respect şi ca jertfa adusă lui Dumnezeu. Prin post se biruie răul, se luminează sufletul şi omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc pentru păstrarea sănătăţii organismului. Postul practicat numai din raţiuni medicale (regim alimentar) nu are valoare spirituală. Milostenia Izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, milostenia constă în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi în nevoi. în Noul Testament, Mântuitorul garantează mila divină pentru cei care fac dovada milosteniei: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5,7). Prin milostenie, inima noastră devine o adevărată jertfa adusă lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să socotim milostenia ca pe o povară, ci ca pe un dar, pentru că prin milostenie dobândim mai mult decât am dat. Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Domnului, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie (Mt. 6, 2-4). Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv (Ps. 85, 14) şi îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii. Faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape sau a săracilor. Aceste fapte de milostenie le întâlnim în Sfintele Evanghelii: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 34-36). Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute, căci: dacă unul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva , să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iac. 5, 19-20); învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat: îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi (I Tes. 5, 11,15); rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru: mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5, 16); mângâierea celor întristaţi: îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tes. 5, 14); răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5,44); iertarea celor ce ne greşesc de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22).