ARGUMENT

Acest blog a fost creat, pentru a ușura comunicarea între profesor și elevi, fiind o platformă utilă pentru postarea lecțiilor și a testelor de evaluare de către profesor și a unor materiale de către elevi(referate, eseuri, prezentări ppt, etc.). Sper ca blogul să fie util atât elevilor mei de la Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui, cât și colegilor profesori sau elevilor din alte școli.

Mai jos sunt prezentate materiale folosite la orele de religie, urmând ca , în funcție de nevoile elevilor, să fie adăugate noi documente.
Vizitatorii pot să posteze materiale sau să comenteze postările mele, precum și să adreseze întrebări la anumite teme de interes pentru ei.

De asemeni elevii clasei a XI-a F (stiinte sociale) isi pot consulta situatia scolara in pagina clasei

vineri, 24 aprilie 2020

Cls. a XII-a. ORTODOXIA

Creştinismul ortodox este viaţa în credinţa Bisericii Ortodoxe, care este de neseparat de comunitatea sa concretă şi istorică cuprinzând întregul ei mod de viaţă. Credinţa ortodoxă este acea credinţă „dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), încredinţată apostolilor de către Iisus Hristos şi apoi transmisă prin Sfânta Tradiţie din generaţie în generaţie, fără adăugire sau sustragere. Unicul scop al creştinismului ortodox este mântuirea omului. Astfel, omul devine unit cu Hristos în Biserică, transformat într-o persoana sfântă şi împărtăşit cu viaţa veşnică. Aceasta este Sfânta Evanghelie, vestea cea bună că Iisus este Mesia, că a înviat din morţi şi ne-a dăruit mântuirea. Dumnezeu Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, Ele fiind de aceeaşi esenţă (grec. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „Cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care S-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu Sunt Cel Ce Sunt - Exodul 3, 14). Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul , şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege. Afirmaţia principală în legătură cu ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Hristologia Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, născut mai înainte de veci din Tatăl fără de mamă, a fost născut în timp de Fecioara Maria, Teotokos, fără de tată. El este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu și S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi, zice începutul Evangheliei lui Ioan. Iisus Hristos este Dumnezeu Întrupat. Aceasta este doctrina Întrupării, că Dumnezeu S-a făcut Om. Domnul nostru Iisus este Theanthropos, Dumnezeu-Om. Nu este jumătate Dumnezeu și jumătate Om, nici nu este un amestec dintre cele două. El este întreg Dumnezeu și întreg Om, perfect în divinitatea Sa și în umanitatea Sa. Are două naturi, unite împreună prin Întrupare fără amestec, separare sau confuzie. Ca rezultat al amestecului Dumnezeu întreg și Om întreg, El are de asemenea două voințe, o voință umană și o voință divină căreia voința umană îi este supusă. Are două naturi dar rămâne o singură Persoană, un ipostas. Iisus este Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi totodată, EU SUNT descoperit lui Moise. El este Calea, Adevărul și Viața. El este Dumnezeu înainte de veacuri care a venit pe pământ ca prunc, apoi a murit pe Cruce ca Om și a înviat din morți. El și Tatăl sunt Una pentru că El este de o Fiinţa (consubstanțial) cu Tatăl. În timpul agoniei și morții pe Cruce, o Persoană a Sfintei Treimi a suferit în trup. El este Mesia, Hristosul – Unsul Domnului, prevestit de proorocii Vechiului Testament. El este Mântuitorul lumii, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Așa cum Îl descriu Evangheliile, Iisus Hristos S-a născut din femeie, S-a maturizat, a predicat, a vindecat, i-a învățat pe apostolii Săi și a murit răstignit pe Cruce, iar a treia zi a înviat cu trupul. Apoi S-a înălțat la cer și stă de-a dreapta Tatălui. Dintre toți oamenii, El singur este fără de păcat. Scopul lucrării Sale pe pământ a fost de a mântui umanitatea, pentru ca oamenii să aibă viață veşnică. Tot ce făcut a fost pentru mântuirea noastră, de la povestirea parabolelor şi botezul Său de către Înaintemergătorul până la moartea Sa glorioasă și Înviere. Pentru ceea ce El este și ce a făcut pentru noi, noi avem posibilitatea să devenim după Har ceea ce El este după Fiinţă . Aceasta înseamnă a ne îndumnezei, a ne împărtăşi cu Dumnezeirea lui Hristos. Eclesiologie Biserica este Trupul lui Hristos, comuniune divino-umană (teantropică - gr. Θεαντροπια) între Iisus Hristos şi poporul Său. Unicul Cap al Bisericii este Hristos. Biserica este un obiect al credinţei, în sensul că ortodocşii cred în Biserică. Credinţa tradiţională a Bisericii este mărturisită în Crezul Niceo-Constantinopolitan: "[cred] întru una, sfântă, sobornicească (catolică - gr. καθολικη) şi apostolească Biserică". Sensul acestei afirmaţii este că Biserica este: una : una singură, nedespărţită în mai multe biserici sfântă : sfinţită şi pusă deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu sobornicească / catolică : desăvârşită şi caracterizată prin deplinătate şi universalitate (καθολικη înseamnă în greceşte în acelaşi timp deplinătate şi universalitate) apostolească : Biserica are drept caracteristică fundamentală mărturisirea şi propovăduirea Evangheliei şi botezarea tuturor neamurilor (Matei 28,18-20). Biserica este Mireasa lui Hristos, Mireasa eshatologică a Fiului lui Dumnezeu, unită cu El întru credinţă şi dragoste, cea pentru care S-a jertfit pe Cruce. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa este asemuită cu relaţia dintre soţ şi soţia sa, iar imaginea nunţii pământeşti este o închipuire, o umbră a nunţii Mielului lui Dumnezeu cu Biserica. Comunitatea Bisericii este locul mântuirii oamenilor; este cu adevărat Arca în care omenirea se poate salva de potopul decăderii şi al păcatului. În Biserică, creştinii lucrează în mod tainic la propria mântuire, "cu frică şi cu cutremur" (Filipeni 2, 12), închinându-se Sfintei Treimi în Duh şi adevăr. Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15) şi pe ea se pot bizui creştinii în lupta lor de a afla ei înşişi unicul Adevăr. Biserica este veşnică, şi porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica este alcătuită din Proorocii şi Sfinţii Vechiului şi Noului Testament, din îngeri şi din comunitatea istorică a credincioşilor vii, adormiţi şi din generaţiile viitoare, şi în ea se află unul şi acelaşi Har al lui [[Dumnezeu]. Este o comunitate atât vizibilă cât şi invizibilă, divină ca şi umană. Ea este vizibilă, întrucât cuprinde comunităţi concrete de oameni care se închină lui Dumnezeu; este invizibilă întrucât îi cuprinde şi pe sfinţi şi pe îngeri. Este umană, întrucât membrii ei pământeni sunt păcătoşi; este divină, pentru că este Trupul lui Hristos. Până la urmă, marginile Bisericii sunt cunoscute doar lui Dumnezeu, dar în afara contextului istoric al Bisericii - al Bisericii Ortodoxe - natura relaţiei oricărei fiinţe umane cu Biserica (fie că e vorba de un creştin, fie că nu) ne este necunoscută. De-a lungul Istoriei Bisericii, diferite grupări s-au separat de Biserică; este o realitate tragică, care însă nu face ca Biserica să se rupă în mai multe biserici, ci mai degrabă unii credincioşi sunt separaţi de Biserică. Soarta finală a acestor creştini din comunităţile separate de Biserică se află la mila şi Harul lui Dumnezeu, după cum la mila lui Dumnezeu se află şi cei care au fost membri ai Bisericii în viaţa aceasta. Sfânta Tradiţie Sfânta Tradiţie este depozitul de credinţă oferită apostolilor de către Mântuitorul Hristos și trecută din generaţie în generaţie fără adăugiri, modificări sau omisiuni. Vladimir Lossky a descris într-un mod excelent tradiţia ca fiind "viața Sfântului Duh în Biserică." Este dinamica în practică, dar neschimbătoare în dogme. Forma de manifestare se dezvoltă, însă esența rămâne pentru totdeauna aceeași. Spre deosebire de alte concepţii de înţelegere populară a Tradiţiei, Biserica Ortodoxă nu consideră Sfânta Tradiţie ca ceva care creşte și se extinde în timp, formând o colecţie de practici și doctrine care se acumulează în mod gradat devenind ceva mai dezvoltate și eventual de nerecunoscut primilor creștini. De fapt, Sfânta Tradiție este aceeași credinţă pe care Hristos a predat-o apostolilor și pe care ei au predat-o ucenicilor lor, care se găsește în întreaga Biserică și mai ales în conducerea ei prin succesiunea apostolică. Locul central în Sfânta Tradiţie este ocupat de Sfânta Scriptură, mărturia scrisă a lui Dumnezeu în Biserică. Astfel Scriptura este întotdeauna interpretată din interiorul Tradiţiei, aceasta fiind contextul scrierii și canonizării sale. Adorarea lui Dumnezeu Adorarea lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă este înțeleasă ca fiind cea mai înaltă chemare a umanității, aceea de a cădea la picioarele Dumnezeului Cel Atotputernic, Sfânta Treime, și a se da în întregime Lui, devenind unit cu El prin Sfintele Taine. A-L adora pe Dumnezeu reprezintă scopul creării noastre. Adorarea ortodoxă este liturgică, ceea ce înseamnă că se face după anumite ritualuri și cicluri care implică întreaga persoană umană. Sfânta Liturghie este trăita cu o asemenea intensitate, ca şi cum credincioşii s-ar afla înaintea însuşi Tronului lui Dumnezeu. Adorarea Creatorului în Ortodoxie este transformatoare în natura sa, aducând creștinul în comuniune profundă cu Dumnezeu; aceasta cere şi participarea creştinului, în cele din urmă el devenind o persoană sfântă, un sfânt. Adorarea este diferită de cinstire deoarece aceasta din urmă reprezintă un adânc respect şi dragoste pe care creștinii ortodocși le acordă sfinților și obiectelor sfinte, în timp ce adorarea este o încredinţare totală cuvenită numai lui Dumnezeu. Un al doilea element esențial adorării lui Dumnezeu în ortodoxie este predarea dogmelor si doctrinelor Bisericii la creștini. Centrul vieții liturgice creștine ortodoxe este Sfânta Liturghie. Alte slujbe importante sunt Vecernia și Utrenia. Sfintele Taine Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale Harului divin prin care omul intră în Biserică şi se sfinţeşte. Întreaga viață a Bisericii este una dintre Taine. Prin Sfintele Taine, creștinul este unit cu Dumnezeu, şi făcut părtaş dumnezeieştii firi, (II Petru 1,4); totodată, Dumnezeu își face cunoscută prezența în energiile divine, utilizând mijloace (ale lumii)fizice pentru a Se comunica pe Sine oamenilor. În general, șapte Taine sunt recunoscute, deși numărul nu a fost niciodată fixat dogmatic de către Biserică. Sunt două Taine de inițiere în Biserică, botezul și mirungerea. O alta, Sfânta Euharistie(Împărtășania), completează inițierea și hrănește viața creștinului; aceasta este privită ca cea mai înaltă dintre Taine. Celelalte Taine sunt ocazionale: Sfântul Maslu pentru bolnavi, Mărturisirea(Spovedania) pentru pocăință și împăcare cu Biserica, Căsătoria(Cununia) pentru cei uniți prin căsătorie și Hirotonirea(Preoţia) pentru cei chemați să slujească Biserica în diferitele Trepte Preoţești. Toate Tainele cer pregătiri înaintemergătoare în viața bisericească și astfel nu pot fi administrate persoanelor din afara Bisericii Ortodoxe. O excepție este botezul, aceasta fiind Taina care-l unește pe creștin cu Hristos în Biserică, aducându-l pe acesta de la credincios în Hristos(catehumen – cel care se pregătește pentru botez), la membru deplin al Trupului lui Hristos. Antropologie Antropologia creştin ortodoxă ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a-L slăvi şi a trăi în comuniune cu El. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele omeneşti au o valoare infinită pentru că poartă pecetea de neşters a Creatorului. Fiinţele omeneşti sunt alcătuite din trup şi suflet, acestea fiind părţi permanente ale naturii umane. Omul a fost creat fără de păcat, dar nu ca fiinţa desăvârşită; deci, deşi Adam(primul om) a fost creat într-o stare de perfectă curăţie, el avea şi capacitatea de a creşte sufleteşte, de a se asemăna din ce în ce mai mult cu Dumnezeu. La căderea omului in păcat, Adam şi Eva nu numai că au păcătuit prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, dar şi starea lor ontologică s-a schimbat. Natura umana însăşi nu s-a schimbat , dar chipul lui Dumnezeu din om a devenit întunecat din pricina păcatului, ceea ce constituie o separare ontologică faţă de Dumnezeu. Aşadar, omul căzut in păcat nu este cu totul depravat, dar suferă de boala păcatului care determină ca starea de sfinţenie să fie mult mai greu de ajuns. Toată omenirea suferă (moarte, boli, şi toate relele) de pe urma păcatului, chiar dacă, să spunem în mod teoretic, o persoană anume nu ar avea nici un păcat. Noţiunea de "vină" nu face parte din antropologia creştin ortodoxă deoarece "vina" aparţine de legalitatea unei împrejurări şi nu se leagă direct de realitatea existenţei bolii de păcătoşenie. Deşi termenul de "păcat strămoşesc" este folosit în teologia creştin ortodoxă, nu se interpretează ca fiind simţământul de vină al lui Adam care s-ar transmite de la om la om; de fapt, păcatul strămoşesc este boala care se moşteneşte şi care se vindecă prin mântuire, readucând pe creştin pe drumul către desăvârşire, către asemănarea cu Dumnezeu. Soteriologie Soteriologia înseamnă doctrina mântuirii. În Biserica Ortodoxă, prin mântuire se înţelege îndumnezeire(teosis), adică procesul infinit prin care creştinul se împărtăşeşte din ce în ce mai mult cu Dumnezeirea, devenind după Har ceea ce Hristos este după Fiinţa. Legat de îndumnezeire, Sfântul Atanasie cel Mare, a spus că "Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se poată facă dumnezeu." Mântuirea nu cuprinde doar întreaga viaţa pământească a creştinului, ci şi viaţa veşnică a veacului ce va să fie. De multe ori, mântuirea este descrisă în trei trepte: catharsis (purificarea), theoria (iluminarea minţii) şi teosis (îndumnezeirea). Mântuirea nu înseamnă doar a nu păcătui (purificarea), dar reprezintă şi revărsarea crescândă a Luminii Dumnezeieşti peste credincios. Omul devine atât de unit cu Dumnezeu, încât străluceşte prin asemănarea sa cu Dumnezeu, uneori strălucind în adevăratul sens al cuvântului ca purtător de Lumină Necreată. De multe ori, cei trei termeni care reprezintă treptele mântuirii se întrepătrund, astfel că numai termenul de îndumnezeire se foloseşte. Omul se poate mântui numai prin Iisus Hristos si numai în Trupul lui Hristos – Biserica. Mântuirea nu se poate "cumpăra", ea fiind un dar de la Dumnezeu. Însă, pentru a ajunge la mântuire omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu va încălca voia libera a omului. Aşadar, o viaţă dusă în pocăinţa si participarea la Sfintele Taine este felul în care omul conlucrează cu Dumnezeu. Conlucrarea omului cu Dumnezeu se numeşte sinergie. Prin teosis, omul se umple cu viaţa dumnezeiască. În el se dezvoltă însuşiri dumnezeieşti, dar omul nu devine parte din Sfânta Treime. Omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu se amestecă cu Dumnezeu. Omul poate deveni dumnezeu după Har (Ioan 10,34), dar nu într-un sens politeist, ci prin înfiere ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. O clasică figură de stil patristică folosită spre descrierea procesului de îndumnezeire este o sabie ţinută în foc şi care capătă treptat proprietăţile focului (lumină si căldură), dar rămâne sabie. Clerul Clerul bisericesc este format de acei creştini din Biserica Ortodoxă care au fost chemaţi de Dumnezeu sa îndeplinească anumite funcţii de slujire şi conducere in Biserică. Ei înşişi nu sunt vrednici să ocupe aceste funcţii, dar în timpul slujbei de Hirotonie sau după caz Hirotesie, toţi cei prezenţi mărturisesc lucrarea Sfântului Duh, spunând la unison "Vrednic este!" (în greacă 'Axios'). Prin aceasta, nu se afirmă vrednicia credinciosului, ci faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât peste el şi a îndeplinit lucrarea Sa, transformându-l în cleric. Clericii nu sunt prin fire superiori laicilor în Biserică; aceştia din urmă sunt şi ei chemaţi la o anume slujire ca Preoţia Împărătească(sau duhovnicească) a lui Hristos(1 Petru II; 5,9). Slujirea clericilor este însă privită ca fiind mai intensă; iar din punct de vedere spiritual, rolul clericilor poate fi primejdios, deoarece ei se ocupă cu administrarea Sfintelor Taine şi cu predarea învăţăturilor despre Dumnezeu. Clerul bisericesc se împarte în doua mari categorii, ordinele mici si ordinele mari. Din ordinele mici fac parte citeţii, subdiaconii, iar în unele tradiţii cantorii(sau dascălii). Ordinele mari există din vremea apostolilor şi au rămas permanente in Biserică; ele sunt Episcopi, Preoţi (sau Presbiteri) şi Diaconi. Sfinţii Sfinţii se pot înţelege în două feluri. Mai întâi sfinţii sunt toţi cei care sunt în Trupul lui Hristos - Biserica. "Sfânt" se traduce în mod literal ca persoană care a fost pusă deoparte pentru planul lui Dumnezeu, acesta fiind înţelesul esenţial. A fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte şi deci nu se leagă neapărat de vrednicia omului. Al doilea înţeles, şi cel mai obişnuit, este că "sfinţii" sunt acei a căror vieţi au arătat foarte clar că ei sunt puşi deoparte pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Sfinţenia lor, care de fapt este sfinţenia lui Hristos, a strălucit atât de puternic încât creştinii ortodocşi le acordă mare respect. Acest respect deosebit se numeşte "cinstire". Biserica recunoaşte lucrarea lui Hristos întru sfinţii Săi, şi de aceea Ea îşi asumă responsabilitatea de a canoniza (glorifica) oficial pe sfinţi, fapt ce afirmă ca sfinţii sunt printre cei mântuiţi şi că vieţile lor pot fi luate ca exemplu, după cum Apostolul Pavel ne-a îndemnat să-l urmăm pe el după cum el îl urma pe Hristos (1 Corinteni 11, 1). Slujbe liturgice sunt alcătuite pentru sărbătorirea praznicelor sfinţilor, confirmându-se astfel locul sfinţilor în viaţa Bisericii. Istorie Istoria Bisericii înregistrează progresul lucrării lui Hristos de-a lungul timpului. Istoria are o importanţă de ordin teologic în Ortodoxie datorită Întrupării lui Iisus Hristos; după cum Dumnezeu a ales să Se facă Om, tot aşa El alege să lucreze în cadrul istoriei, şi prin istorie pentru mântuirea noastră. Astfel, istoria Bisericii devine sacră, nu în acelaşi sens cu al istoriei Biblice care expune chiar venirea lui Hristos şi începutul mântuirii, ci ca mărturie a efectelor venirii lui Hristos care continuă de-a lungul generaţiilor următoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate