Clasa a XI-a. Reforma protestanta

Reforma Protestantă este un eveniment major care a marcat istoria secolului al XVI-lea. Declanşarea şi extinderea Reformei a fost favorizată de stările negative existente în Biserica romano-catolică şi a constituit o lovitură puternică dată absolutismului papal ce se instalase în Europa Occidentală. CAUZELE REFORMEI Politice Dorinţa de mărire şi putere a papilor a crescut în secolul al VII-lea prin întemeierea statului papal la Roma, când ierarhii Bisericii au ajuns şi conducători politici. Ca şefi de stat, papii au recurs la folosirea puterii coercitive a statului şi în rezolvarea problemelor religioase. Acest aspect a degradat imaginea lor de protectori ai poporului şi de conducători spirituali ai omenirii. Religioase Având putere politică, papii adoptă un sistem autoritar de guvernare. în spatele acestuia înfloreau însă corupţia şi imoralitatea în rândul clerului superior. Poporul a început să-şi manifeste direct nemulţumirea faţă de poziţia şi reprezentanţii Bisericii. în loc să rezolve divergenţele pe cale paşnică, papalitatea a înţeles să-şi arate puterea pentru a menţine ordinea şi disciplina în stat, prin înfiinţarea Inchiziţiei. De multe ori au căzut victime terorii inchiziţiei oameni nevinovaţi, credincioşi sinceri, scriitori, artişti, savanţi ce doreau să-şi facă publice rezultatele muncii lor. Aşa au fost Giordano Brunno, ars pe rug şi Galileo Galilei, obligat să-şi retracteze teoriile astronomice. Măsurile antipopulare utilizate de papalitate au culminat cu vânzarea indulgenţelor către credincioşi, în schimbul iertării păcatelor. încălcându-se astfel morala creştină. Din vânzarea indulgenţelor papalitatea strângea fonduri pentru ridicarea celei mai mari biserici din lume, închinate Sfântului Apostol Petru, la Roma. Economico-sociale Asuprirea ţăranilor şi muncitorilor prin taxe înrobitoare către stat şi Biserică precum şi folosirea proprietăţilor, acumularea averilor în mod neonest de către clerici, au partea lor de contribuţie la apariţia Reformei protestante. Culturale Pe fondul nemulţumirii generale faţă de ierarhia bisericească, valorile promovate de Umanism şi Renaştere au zdruncinat credinţa şi ataşamentul multor creştini faţă de dogmele Bisericii. Mişcările renascentiste au pus în circulaţie valorile culturale şi artistice ale antichităţii greco-romane şi au cultivat încrederea exagerată în forţele creatoare ale omului. Reformatorii n-au aderat însă la ideile promovate de umaniştii Renaşterii, idei care îl îndepărtau pe om de Dumnezeu. Reformatorii Iniţiatorul reformei protestante în Biserica Apusului a fost Martin Luther (1483 - 1546). Punctul culminant al nemulţumirilor 1-a constituit argumentul imoral sub care călugărul catolic Tetzel vindea indulgenţele în Germania. Acesta spunea că indulgenţele cumpărate au efect sigur şi imediat: îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară spre cer. Pentru că n-a putut accepta acest mod de a strânge fonduri şi înţelegând că aspectele negative din viaţa Bisericii creştine din Roma se datorează puterii nelimitate a papei, Martin Luther contestă primatul papal. Plin de indignare, el redactează 95 de teze în care îşi expune protestul său faţă de indulgenţe şi măsurile propuse pentru refacerea încrederii oamenilor în Biserica lui Hristos. Era în anul 1517. Respingerea indulgenţelor a fost urmată de contestarea primatului papal în Biserică. Luther susţinea că şi papii trebuie să se supună conducerii sinodale. Şi-a făcut apoi cunoscută noua sa teologie total opusă teologiei romano-catolice. Pentru că principiile lui Luther promovau o credinţă mai simplă şi un cult mai ieftin, aceasta a avut repede mulţi aderenţi. In jurul lui Luther s-a format, în scurt timp, o adevărată Biserică. Pentru poziţia lor ireconciliabilă, luteranii au fost numiţi protestanţi; iar pentru faptul că şi-au bazat dogmele numai pe Sfânta Scriptură, Biserica lor s-a mai numit şi Biserică Evanghelică. Principiile reformatoare ale lui Luther: Mântuirea omului vine prin credinţa omului şi prin harul dăruit omului în mod gratuit de Dumnezeu. Exclud rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii. Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, pe care o poate explica oricine aşa cum crede că e bine. Respinge Sfânta Tradiţie. Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa. Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală". Comunitatea de credincioşi îşi alege păstorul. Cultul divin este simplificat. Elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea, predica, oficierea slujbelor în limbile naţionale. Nu acceptă cultul: Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici monahismul. Refuză celibatul preoţilor. Ideile protestante ale lui Luther s-au răspândit şi în Elveţia, unde reforma este legată de numele lui Ulrich Zwingli în partea locuită de populaţia germană (Zürich) şi de Jean Calvin, în partea locuită de populaţia franceză (Geneva). Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma Bisericii la Zürich. Spre deosebire de Luther, el a procedat la o simplificare a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba poporului, însoţită de cântări religioase. A eliminat ierarhia harică, iar credincioşii erau conduşi de păstori sau predicatori. Opera lui Zwingli a fost continuată de Jean Calvin. Acesta a făcut studii de teologie, filosofie şi drept la Paris şi a compus lucrarea cea mai importantă de teologie dogmatică şi morală a protestantismului. La Geneva, Calvin a predicat peste 20 de ani, reuşind în acest interval de timp, datorită regimului sever impus, să transforme oraşul într-o metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant" sau „o Romă a protestantismului". Roma papală era dispreţuită pentru luxul, abuzurile, eresurile ei, acestea fiind foarte aspru pedepsite la Geneva (în 4 ani au avut loc 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug). Calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din Transilvania (Principele loan Sigismund declarase calvinismul religie oficială de stat, totuşi românii au refuzat-o). Între catolici şi calvini au avut loc conflicte armate. Cel mai tragic eveniment a fost cel din noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), când conflictul religios s-a transformat în război civil şi au murit mii de oameni. Principiile reformatoare adăugate de Jean Calvin. Predestinaţia absolută este o concepţie religioasă potrivit căreia Dumnezeu a hotărât din veşnicie pe unii oameni la mântuire, iar pe alţii la suferinţă; destin, soartă. Recunoaşte doar două Sfinte Taine: Botezul şi Euharistia. Simplifică cultul divin mai mult decât Luther. Introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică. Protestanţii de toate categoriile (lutherani, zwinglieni şi calvini) se deosebesc de cele două Biserici (Ortodoxă şi Catolică) în învăţătura despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor. S-a ajuns astfel, la un creştinism denaturat, abia perceptibil prin resturile rămase din adevărurile eterne, descoperite de Domnul nostru Iisus Hristos şi păstrate până azi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dumnezeu ne dăruieşte libertatea spre a ne întări credinţa noastră în El şi a spori iubirea noastră faţă de Biserică şi faţă de semeni. Să păstrăm, aşadar, neclintită credinţa ortodoxă pe care o avem în ţara noastră de la Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au predicat Evanghelia în Dobrogea. In Anglia Reforma a fost însuşită în mod cu totul original: s-a făcut un amestec de catolicism cu protestantism. A apărut astfel Biserica naţională numită Biserică Anglicană, care s-a desprins de Roma şi a pus în fruntea ei pe rege. In loc să reformeze şi să întărească unitatea Bisericii Catolice (aşa cum a dorit iniţial Luther), principiile protestante „reformatoare" au dezbinat-o şi mai mult. Cu timpul, cele trei grupe primare de protestanţi s-au văzut contestate din interior şi cei care au ieşit din ele au înfiinţat alte grupări, sub alte denumiri, in general, aceştia fiind numiţi neoprotestanţi. Contrareforma a fost o reacţie puternică, dar târzie, a Bisericii Romano-Catolice, faţă de Reformă. Ierarhii Bisericii întruniţi într-un conciliu (sinod) la Trident, au luat măsuri ferme de combatere a Reformei şi de întărire a Bisericii Romano-Catolice. Consecinţele Reformei Protestantismul cu toate ramurile lui s-a consolidat mai întâi în rândul popoarelor germanice, pătrunzând apoi în lumea popoarelor romanice şi slave. Reforma protestantă a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice. În secolul al XVII-lea, au urmat alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.