Clasa a X-a. Rugăciune şi reconciliere

Viaţa creştinului este în general o viaţă de luptă. O viaţă de luptă dusă pe trei fronturi: cu sine, cu diavolul şi cu tentaţiile păcătoase ce izvorăsc din lumea care-1 înconjoară. De aceea, pentru a deveni un far, o lumină, după care să se ghideze şi ceilalţi oameni, creştinul trebuie ca, mai înainte de a deveni un promotor al împăcării dintre oameni, să realizeze marea împăcare cu sine însuşi. Sfinţii Părinţi arată că nimeni nu va reuşi să biruiască - din punct de vedere duhovnicesc - această lume, dacă nu s-a biruit mai întâi pe sine. Nimeni nu va reuşi să devină un făcător de pace (Mt. 5, 9) dacă nu a făcut mai întâi pace în sufletul şi trupul lui. Este foarte periculos de a porni într-un apostolat care are drept scop reconcilierea şi împăcarea întregii lumi, dacă fiecare dintre noi nu s-a împăcat mai întâi cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos însuşi spune: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5, 48). Iată, deci, că nu spunem simplu -creştinul este promotor al împăcării, ci creştinul care are o viaţă sfinţită, bineplăcută lui Dumnezeu este promotor al împăcării. Sfântul Serafim de Sarov spune: Dobândeşte harul Sfântului Duh şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Cum se poate dobândi harul Duhului Sfânt? Una din căi este rugăciunea stăruitoare şi făcută cu mare credinţă. Rugăciunea trebuie neapărat să aibă aceste două calităţi: să fie făcută cu mare credinţă: toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă (Mt. 11, 24) şi cu stăruinţă. Abia după aceasta putem vorbi despre reconciliere ca urmare firească a împăcării noastre cu noi înşine prin darul Sfântului Duh dobândit prin rugăciune. Abia acum, creştinul va deveni un promotor al împăcării oamenilor - nu atât între ei, cât cu Dumnezeu (deoarece, chiar dacă între oameni există pace, aceasta devine neplăcută înaintea lui Dumnezeu în clipa în care la adăpostul ei, se lucrează patimi şi păcate). Şi ceea ce este mai minunat este faptul că, având asupra lui binecuvântarea lui Dumnezeu, creştinul nostru curăţit nu va trebui să folosească atât cuvintele frumoase sau strigate cu glas tare spre a aduce pacea, ci însăşi viaţa lui va fi de ajuns spre a folosi oamenilor. Căci spun Sfinţii Părinţi: Taci tu, să vorbească faptele tale. Iar proverbul zice: Vorba sună, fapta tună. Revenind la strigătul omului după ajutorul harului divin şi la cântecul mulţumirii şi slăvirii lui Dumnezeu, rugăciunea, trebuie să fim conştienţi că ea ne înnobilează, ne întăreşte, ne curăţă de păcate şi ne dă posibilitatea de a progresa duhovniceşte, ajungând la mântuire. Rugăciunea este de două feluri: particulară, făcută de fiecare credincios în parte, oricând şi oriunde, şi publică, care poate fi: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele şapte Laude şi ierurgiile. Rugăciunea publică se face în anumite momente stabilite de Biserică, în locuri special amenajate, fie în biserici, fie în paraclise, fie în casele credincioşilor, conducătorii ei fiind preoţii, prin care lucrează în mod nevăzut harul lui Dumnezeu. In vremea rugăciunii, Dumnezeu nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. Din cauza firii noastre pervertite de păcat însă, rugăciunea se rezumă mai mult la cea rostită cu gura, în timp ce mintea este cu gândul în altă parte. Aceasta este treapta cea mai de jos a rugăciunii. După ea, urmează rugăciunea minţii, atunci când suntem atenţi la ceea ce zicem, şi cea a inimii, când ne rugăm din inimă. Odată ajuns la această treaptă, omul se poate îndrepta spre rugăciunea fără cuvinte, când doar inima se roagă. In această treaptă, omul îndeplineşte sfatul marelui Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tes. 5, 17-18). Dar cea mai înaltă treaptă a rugăciunii este extazul, când omul este răpit cu mintea la cer. Cunoscând puterea rugăciunii, diavolul încearcă, prin imaginaţie şi tot felul de închipuiri, să-1 îndepărteze pe om de la folosul şi scopul ei. De aceea, o mare luptă a noastră din vremea rugăciunii este să nu ne imaginăm nimic, ci să se concentrăm la dialogul nostru cu Dumnezeu. Dar pentru a săvârşi o rugăciune corectă şi plăcută lui Dumnezeu, trebuie să ne pregătim sufleteşte şi trupeşte, pentru că în rugăcine ne întâlnim cu împăratul împăraţilor. De aceea, aşa cum trebuie să fim curaţi şi aranjaţi când ne prezentăm în faţa unui om important, cu atât mai mult trebuie să fim curaţi când ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu şi vorbim cu El. Împăcarea cu semenii, reconcilierea, este foarte importantă, căci ascultarea rugăciunilor noastre depinde de acest lucru. Mântuitorul îndemna în acest sens: Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24). Rugăciunea este numită şi maică a tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Dragostea este cea mai bună cale spre reconciliere, adică spre împăcarea, atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu, căci nu se realizează de către noi, ci numai de Dumnezeu, dar este şi o datorie a fiecărui creştin. De aceea, în rugăciunea noastră, trebuie să cerem împăcarea cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Condiţia reconcilierii cu Dumnezeu este împăcarea, iertarea aproapelui: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Prin păcat, noi am supărat pe Dumnezeu. De aceea, trebuie ca prin rugăciune, urmând pilda Mântuitorului, Care, prin Jertfa Sa de pe Cruce a adus împăcarea omului cu Dumnezeu, cu sine, cu semenii şi cu întreaga creaţie, fiecare creştin să caute reconcilierea cu Tatăl ceresc, întoarcerea sa la viaţa fără de păcat. De multe ori, însuşi Dumnezeu, văzând depărtarea noastră de El, caută să ne inducă o stare în urma căreia să dorim împăcarea, şi aceasta o face prin încercări ale vieţii noastre, întâmplări anume alese, care fie ne opresc de la săvârşirea unor păcate, fie ne întorc la El.