Clasa a XII-a. Protestantismul și neoprotestantismul

PROTESTANTISM — confesiune creştină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI, ca o reacţie împotriva papalităţii şi a unor abuzuri ale Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei mişcări protestatare (de unde şi numele de protestan­tism) sunt Luther, Calvin şi Zwingli, care iniţiază cele trei curente din sânul protestan­tismului: Luteranismul, Calvinismul şi Zwinglianismul, care, prin doctrină şi cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă şi de cea Catolică. Protestanţii resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituţia preoţiei şi nici Sfintele Taine, în afară de Botez şi Euharistie şi într-o măsură, Taina pocăinţei. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfinţitoa-re) jertfei liturgice ca act de cult. Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi cântarea bise­ricească, singurele forme prin care omul cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu. Protestanţii pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învăţăturii prin citirea şi explicarea textului biblic, predica, încadrată de «rugăciune şi cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om se realizează numai prin rugăciune şi direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu recunosc preoţia), conducătorii lor religioşi purtând numele de pastori. Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioşi şi Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin credinţă („sola fide") şi fără fapte bune, protestanţii resping cultul Sfinţilor şi al Maicii Domnului (cărora Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor în faţa lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morţilor; neavând preoţi, cultul lor simplu este săvârşit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri şi predicatori care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credinţă, negând valoarea Sfintei Tradiţii, care pentru catolici şi ortodocşi este considerată al doilea izvor de credinţă, alături de Sf. Scriptură. Neadmiţând taina Preoţiei, existenţa episcopatului în protestantism nu este o problemă de sacerdoţiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind şi căsătoriţi). Născut în sec XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul, care numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose,care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumenzeu singur, Scriptura singură, Graţia singură. Dumnezeu singur: protestanţii consideră că numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea, adică viaţa veşnică. Scriptura singură: pentru protestanţi, Dumenzeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici. Graţia singură: se numeşte „Graţia” voinţa binevoitoare a lui Dumnezeu. Doar prin voinţa Sa Dumenzeu dă omului credinţa care îl slvează şi îi aduce viaţa veşnică. Asta înseamnă că omul nu este salvat prin faptele sale bune pe care le săvârşeşte, ci întâi de toate prin intervenţia graţiei divine. Spre deosebire de catolici şi de ortodocşi, Bisericile protestante nu au dogme şi nici sisitem ierarhic. Neoprotestantismul CULTUL CREȘTIN BAPTIST Semnificaţia numelui În limba română, cuvântul Baptist a pătruns prin filiera franceză (