Clasa a X-a. Virtute şi păcat

Libertatea pe care o are omul este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu. În ce constă această libertate? Tocmai în a alege între un lucru şi altul sau, în cazul vieţuirii creştine, a alege între păcat şi virtute. Omul nu este o fiinţă pur şi simplu liberă şi gata. Această libertate a lui trebuie folosită cumva: fie spre bine, fie spre rău. Adevărata libertate va apărea în funcţie de ceea ce va alege; abia atunci se va vedea: este un om liber sau nu? Paradoxurile nu se opresc însă aici. Tânărul care caută libertatea o face uneori în sensul opus celui bun. Şi crede că este firesc să procedeze astfel. însuşi felul în care se simte, îi spune că este un om liber. În ce costă paradoxul? Tocmai în faptul că virtutea, prin părutele închistări sau constrângeri la care îl supune pe om, promite adevărata libertate, iar păcatul, chiar dacă tânărul poate face orice trăsnaie posibilă, adevărata robie. Este poate de neînţeles acest lucru. În Sfânta Evanghelie se specifică însă foarte clar: atât timp cât facem păcatul, suntem robi ai păcatului. Un om liber cu adevărat nu este neapărat cel căruia i se pare că toată lumea este a lui. Dacă el are o anumită patimă - spre exemplu beţia sau fumatul - iată, rob este al patimii. Oriunde s-ar afla, cade sub stăpânirea ei. Pe când, cu cel ce nu este ţinut de nimic din această lume, nu se întâmplă astfel. Chiar dacă ar sta întreaga viaţa închis într-o temniţă, va fi mai liber decât foarte mulţi din cei ce se află afară. Este greu de înţeles cum şi în ce fel se întâmplă aceste lucruri. Ortodoxia nu se învaţă numai stând la birou sau citind cărţi despre ea, ci intrând efectiv, prin trăire şi viaţă, în interiorul ei. De aceea, lucrurile de mai sus vor fi înţelese numai atunci când vom avea curajul de a-L trăi pe Dumnezeu liberi. Pentru că este cu mult mai greu a fi liber - în adevăratul sens al cuvântului - decât a fi un prizonier al propriilor porniri. Şi, ceea ce este mai grotesc, este faptul că prizonierul (care poţi fi) nu este păzit de altcineva decât tot de tine. Tu însuţi nu vrei să deschizi uşa care dă spre libertate. Cheia este la tine, tu în celula întunecată şi mucegăită a vieţii păcătoase, însă, nu uita că nu eşti singur. Ai libertatea de a deschide uşa. Fă-o şi vei trăi! Dacă alegi virtutea creştină, află că ea este statornicia în a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, poruncile dumnezeieşti. Ea îşi are izvorul în dragostea curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fapta bună este virtute numai atunci când este statornică şi când cucereşte întreaga fiinţă a creştinului. Virtutea presupune direcţionarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care ne îndeamnă mereu la fapte rele. De o foarte mare importanţă este ca statornicia în virtute să fie de bunăvoie, căci altfel ea nu este decât o simplă faptă bună. Nu se poate vorbi de virtute dacă ea nu este arătată prin fapte: Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Rom. 2, 13). Virtuţile sunt strâns legate unele de altele. Astfel, nu se poate spune că un om are doar o virtute, căci ele se completează şi se desăvârşesc unele pe altele. Prin practicarea virtuţilor, omul devine plăcut lui Dumnezeu, urcând pe scara către desăvârşire. Odată câştigate, ele trebuiesc mereu practicate, hrănite, căci altfel se pot pierde. Chiar dacă are virtuţi, omul nu trebuie să creadă că le-a dobândit numai prin osteneala sa, ci să vadă în ele mai ales darul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. în locul său, însă, sunt întrebuinţate alte cuvinte: dreptate, evlavie, faptă bună etc. Chiar dacă virtutea este una, pentru că şi izvorul ei este Unul, Dumnezeu, se poate face totuşi o clasificare a virtuţilor în: virtuţi teologice şi virtuţi morale. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, fiind înzestrat cu raţiune, voinţă şi sentiment şi este chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Folosindu-se doar de puterile sale fireşti, omul nu poate să dobândească această asemănare. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, îi întinde o mână de ajutor prin harul ce se revarsă asupra lui, prin virtuţile: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele au fost date creştinilor deodată cu harul sfinţitor, prin Sfânta Taină a Botezului. Ele sunt temelia, dar şi încununarea vieţii creştinului. Mântuirea - scopul vieţii creştine - nu este posibilă fără aceste trei virtuţi. Ele nu sunt dobândite prin lucrarea noastră, ci sunt daruri ale Sfântului Duh, pe care le primesc toţi creştinii botezaţi. Păcatul însă le slăbeşte şi poate chiar să le facă să dispară, dar prin străduinţă şi lucrarea cea bună, ele rodesc şi îşi fac simţite prezenţa. E nevoie, aşadar, nu doar de darul primit, ci şi de stăruinţa şi osteneala noastră. Sămânţa de grâu nu poate încolţi şi deveni plantă dacă nu există condiţii prielnice: umezeală, căldură, lumină. La fel, harul divin nu face să rodească aceste virtuţi fără lucrarea noastră continuă. Aceste virtuţi sunt într-o strânsă legătură una cu alta. Pe Dumnezeu îl cunoaştem prin credinţă; ne îndreptăm spre El, scopul cel mai înalt, prin speranţă (nădejde); ne unim cu El în modul cel mai deplin, încă aici pe pământ, prin dragoste. Urmând această cale, putem ajunge la mântuire. Nimeni nu poate vedea virtutea în sine, căci ea nu este o fiinţă sau un lucru. Totuşi, aceste trei virtuţi sunt uneori reprezentate sub chipul a trei fecioare: credinţa, ca o fecioară îmbrăcată în haină albastră, având în mână o cruce; nădejdea, ca o fecioară îmbrăcată în haină verde, ţinând în mână o ancoră; iubirea, ca o fecioară îmbrăcată în haină albă, purtând în mână o floare. Dacă virtuţile teologice sunt sădite în suflet chiar de Dumnezeu şi sunt întipărite prin trăirea aleasă, plină de rugăciune, virtuţile morale sunt câştigate şi prin puterile naturale cu care e înzestrat omul: inteligenţă, voinţă, simţire. Omul, dacă doreşte şi se străduieşte, poate deveni înţelept, cumpătat, curajos, drept; bineînţeles, nu dintr-o dată, ci treptat, progresând din ce în ce mai mult în fapte bune. Trebuie studiu individual, observarea atentă a propriilor fapte, evitarea răului, ascultarea de cei mai mari. Pentru că aceste virtuţi ordonează viaţa şi relaţiile dintre oameni după legile morale, ele se numesc virtuţi morale. Dar se numesc şi virtuţi cardinale pentru că stau la baza celorlalte virtuţi: smerenia, blândeţea, bunătatea, mila, răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine, rugăciunea neîncetată etc. Despre aceste virtuţi s-a vorbit cu mult înainte de creştinism. Dar pentru creştini ele au un înţeles aparte, mai bogat decât cel pe care l-au descris înţelepţii din vechime. Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc cu voie hotărâtă şi cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. A fi drept însemnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Lui Dumnezeu I Se cuvine supunere, ascultare, închinare şi preamărire. Aproapele trebuie respectat, cinstit şi ajutat la nevoie, pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu şi toţi sunt egali în faţa Lui. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere, învingând răul prin bine. Curajul sau bărbăţia creştină este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi îndeplini cu statornicie toate îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile vieţii. Curajul se dovedeşte în lupta împotriva lucrurilor care pun în primejdie înfăptuirea binelui, în răbdare, în suferinţă şi în întărirea nădejdii în mai bine. E nevoie de curaj pentru a duce o viaţă virtuoasă, a spune numai adevărul, a înfrunta greul vieţii, în tot ceea ce face, creştinul trebuie să dea dovadă de curaj, plecând de la îndemnul: Doamne ajutai În Istoria Bisericii găsim mulţi sfinţi care „şi-au dus crucea" cu mult curaj, îndurând mari chinuri şi chiar jertfindu-se pentru Hristos. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate lucrurile şi faptele sale: în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea. Excesele de orice fel dăunează atât sănătăţii trupului cât şi sănătăţii sufletului. Creştinul cumpătat este milostiv, împărţind din ceea ce are la cei ce nu au, căci nu bogăţia îl face pe om fericit. Înţelepciunea creştină este capacitatea creştinului de a judeca şi de a chibzui lucrurile astfel încât să nu supere prin faptă sau prin cuvânt pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea nu este doar rezultatul învăţării, ci şi un dar primit de la Dumnezeu. înţeleptul creştin are capacitatea de a discerne între bine şi rău, de a găsi cea mai bună soluţie la o anumită problemă sau situaţie delicată. Aceste patru virtuţi, alături de credinţă, nădejde şi dragoste, formează temelia unei vieţi creştine sănătoase. Dacă te îndrepţi spre păcat, află că el este călcarea cu deplină ştiinţă şi voinţă a voii lui Dumnezeu. El nu-şi are începutul în Dumnezeu şi El nici nu-1 doreşte, îngăduindu-1 însă, pentru a nu afecta libertatea omului. Originea păcatului stă în voinţa liberă a diavolului şi apoi a protopărinţilor noştri care, învoindu-se cu sfatul celui rău, au călcat porunca Creatorului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din dorinţa de a fi întocmai ca Dumnezeu (Fac. 3, 4-7). Astfel, păcatul a intrat în firea omului, cu toate că el nu ţine de firea omului, căci Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte (Faci, 31). Dacă păcatul este o faptă izolată, patima este deprinderea şi persistarea în păcat. Ea este opusă virtuţii, devenind o a doua natură a omului. Sfinţii Părinţi vorbesc de mai multe trepte până la făptuirea păcatului. Astfel, prima treaptă este ispita, adică îndemnul spre păcat. A doua treaptă este pofta, acum gândul omului complăcându-se cu ispita adusă de diavol. Penultima treaptă este consimţirea, când omul acceptă să facă fapta cea rea, iar ultima este înfăptuirea, adică săvârşirea propriu-zisă a păcatului. Prin păcat, omul se distanţează de Dumnezeu, asemănându-se animalelor. Persistenţa în păcat provoacă moartea sufletească. Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal. Păcatul strămoşesc a fost făcut o singură dată de Adam şi Eva în Rai, el moştenindu-se sub formă de slăbiciuni şi înclinaţie spre rău, prin naştere, de toţi urmaşii acestora. Acest păcat se şterge prin Sfânta Taină a Botezului. Păcatele personale sunt cele săvârşite de fiecare om în parte şi se clasifică astfel: păcate uşoare, care nu presupun o abatere gravă de la poruncile divine; păcate grele; capitale; împotriva Sfântului Duh; strigătoare la cer. Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul strămoşesc şi sunt în număr de şapte: mândria, iubirea de bogăţie, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt cele ce încalcă conştient legea divină. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cele împotriva credinţei sunt: indiferentismul religios, necredinţa, erezia, apostazia, superstiţia şi magia. Cele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea, încrederea peste măsură în iertarea lui Dumnezeu. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţapână la moarte, neacceptarea lucrărilor Bisericii în viaţa noastră etc. Păcatele strigătoare la cer sunt cele ce reclamă pedeapsă chiar aici, pe pământ. Ele murdăresc tare chipul lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate, fiind făcute cu premeditare. Dintre ele, enumerăm: uciderea, homosexualitatea şi alte perversiuni sexuale, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, necinstirea părinţilor etc. Viciul intră tot în categoria păcatului. El este voia statornică de a călca poruncile lui Dumnezeu. Cel vicios are cunoştinţă de starea în care se află, dar nu-1 deranjează, făcându-i plăcere să stăruiască în această fărădelege. Păcatul poate fi învins prin voinţă proprie şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Mijloacele clasice de luptă împotriva păcatului sunt: rugăciunea (Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită - Lc. 22, 40); postul (Acest neam de diavol nu iese decât cu post şi cu rugăciune - Mt. 17, 21); virtutea, fapta bună (Staţi împotriva diavolului şi va fugi de voi - Iac. 4, 7); pocăinţa, urmată de mărturisirea păcatelor.