Clasa a IX-a. Datoriile creştinului faţă de Dumnezeu

Noi, creştinii ortodocşi, avem datoria să-L slăvim pe Dumnezeu. Dar oare este destul acest lucru? Sau mai trebuie ceva? De exemplu: bârfesc, înjur toată ziua, mă cert cu ai mei... însă seara şi dimineaţa îl slăvesc pe Dumnezeu. Este bine? Sau: invidiez, urăsc dar îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toate câte a făcut. Oare o astfel de persoană îşi simte conştiinţa împăcată? Suntem avertizaţi în Sfânta Evanghelie de nenumărate ori asupra acestui lucru: „De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos este; că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I In. 4, 20). Şi iarăşi zice Sfântul Ioan: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său (I In. 4, 21). Iată deci, că nu doar în a-L slăvi pe Dumnezeu constă chemarea noastră. Trebuie să ştim faptul că putem să-L lăudăm pe Dumnezeu în două moduri: făţarnic sau sincer. Făţarnic, având drept ţintă atingerea unor scopuri lumeşti, meschine; să vadă cei din jur ce credincios sunt; să fac pe cineva să aibă încredere în mine etc. Sincer, cu toată inima, atunci când sunt cu adevărat convins că Dumnezeu este viaţa mea, că fară El n-aş fi nimic şi că doar prin El pot reuşi în cele ce mi-am propus – „căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Scopul vieţii noastre creştine este - aşa cum spunea un mare Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Serafim de Sarov - dobândirea Duhului Sfânt, adică unirea cu Dumnezeu. Nu putem însă ajunge aici dacă nu împlinim poruncile Lui, deoarece, după mărturia altui Sfânt Părinte, Hristos este ascuns în poruncile Lui şi, pe măsură ce le împlinim, El ni se descoperă. Astfel, vom şti în mod sigur pe Cine cinstim şi de ce îl cinstim. Aşadar, cele mai importante datorii ale creştinului faţă de Dumnezeu sunt: să-L laude în toată vremea şi să-I împlinească poruncile. Toate însă trebuie făcute cu sinceritate, inimă curată şi fară vreun scop material. Dumnezeu îl cheamă pe om la împlinirea acestor datorii, iar omul trebuie să asculte şi să răspundă. Numai credinţa că de împlinirea îndatoririlor noastre faţă de El atârnă o fericire netrecătoare, poate explica forţa cu care ni se impune obligaţia acestei împliniri. Cine refuză să răspundă lui Dumnezeu cât trăieşte pe pământ, va răspunde în faţa judecăţii lui Dumnezeu din viaţa viitoare: „fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu” (Rom. 16, 12). Datoriile faţă de Dumnezeu sunt exprimate clar în primele patru porunci ale Decalogului. În primul rând, suntem datori ca doar Lui Dumnezeu Cel din ceruri, Care este singurul şi adevăratul Dumnezeu, să-I slujim şi să-L cinstim ca pe Unul ce este Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul nostru, îl cinstim atunci când numai lui Dumnezeu ne închinăm şi numai Lui îi încredinţăm toate gândurile şi dorinţele noastre, când numai în El ne punem nădejdea şi când numai pe El îl mărturisim, dar şi când participăm la sfintele slujbe rânduite de El şi de Sfânta Sa Biserică. Dar pentru a-L cinsti pe Dumnezeu cum se cuvine, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să ne menţină în comuniune cu El De asemenea, suntem datori să respingem închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi câ ar fi adevăraţi dumnezei, dar şi la toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, cum ar fi viaţa trăită numai în plăceri, dorinţa de putere şi glorie, banii, mâncarea în exces, hainele etc. Alte datorii faţă de Dumnezeu sunt purtarea cuviincioasă în biserică, casa lui Dumnezeu în care El sălăşluieşte permanent, prin Sfânta Împărtăşanie. Cine se poartă necuviincios în biserică, este necuviincios şi faţă de Dumnezeu, Cel Care locuieşte în ea; ferirea de necinstirea lucrurilor sfinte, căci toate sunt de la Dumnezeu, spre mântuirea noastră; ferirea de a gândi contrar rânduielilor lui Dumnezeu (niciun necaz, nicio nenorocire, oricât de mare ar fi, nu trebuie să ne îndemne a gândi contra lui Dumnezeu); ferirea de a lua în bătaie de joc numele lui Dumnezeu prin înjurături şi blesteme; să nu nesocotim făgăduinţele făcute în numele lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, omul este dator să respecte ziua de odihnă. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, pentru că în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii. Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică.