Cls. a XII-a. Ce este Biserica Ortodoxă de Răsărit și ce cred creștinii ortodocși?

Biserica Ortodoxă de Răsărit nu este o biserică singulară, ci mai degrabă o familie de 13 organisme care se autoguvernează, denumite după națiunea în care sunt localizate (de exemplu, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Rusă). Acestea sunt unite în înțelegerea sacramentelor, a doctrinei, a liturghiei și a guvernării bisericii, dar fiecare își administrează propriile afaceri.

Capul fiecărei biserici ortodoxe se numește „patriarh” sau „mitropolit”. Patriarhul Constantinopolului (Istanbul, Turcia) este socotit patriarhul ecumenic – sau universal. În mare, el este echivalentul Papei Bisericii Romano-Catolice. Spre deosebire de Papă, care este cunoscut ca fiind VICARIUS FILIUS DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu), episcopul Constantinopolului este cunoscut ca PRIMUS INTER PARES (primul dintre cei egali). El se bucură de o onoare specială, dar nu are putere de a interfera cu celelalte douăsprezece comunități ortodoxe.

Biserica Ortodoxă pretinde că este singura biserică adevărată a lui Cristos și caută să-și identifice originile înapoi, la primii apostoli, printr-un lanț neîntrerupt de succesiune apostolică. Gânditorii ortodocși dezbat statutul spiritual al romano-catolicilor și al protestanților, și câțiva dintre ei încă îi consideră eretici. Totuși, asemenea catolicilor și protestanților, ortodocșii mărturisesc Trinitatea, Biblia, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, pe Isus, ca fiind Dumnezeu Fiul și multe alte doctrine biblice. Cu toate acestea, în ceea ce ține de doctrine, ei au mult mai multe în comun cu romano-catolicii, decât cu protestanții.

Din păcate, doctrina justificării prin credință este practic absentă din istoria și din teologia bisericii ortodoxe. Mai degrabă, ortodoxia evidențiază theosis (literal, „divinizare”), procesul treptat prin care creștinii devin din ce în ce mai mult asemenea lui Cristos. Ceea ce mulți adepți ai tradiției ortodoxe nu reușesc să înțeleagă este faptul că „divinizarea” este rezultatul progresiv al mântuirii, nu o cerință pentru mântuire în ea însăși. Alte caracteristici distincte ale ortodoxiei care sunt în contradicție cu Biblia includ:

Autoritatea egală a Tradiției bisericești și a Scripturii
Descurajarea indivizilor de a interpreta Biblia separat de Tradiție
Fecioria perpetuă a Mariei
Rugăciunea pentru cei morți
Botezul copiilor mici, fără referire la responsabilitatea individuală și la credință
Posibilitatea primirii mântuirii după moarte
Posibilitatea pierderii mântuirii

În timp ce Biserica Ortodoxă de Răsărit a revendicat câteva dintre vocile importante ale bisericii și în vreme ce mulți din tradiția ortodoxă au o relație mântuitoare adevărată cu Isus Cristos, Biserica Ortodoxă nu proclamă un mesaj clar, care să poată fi armonizat cu Evanghelia biblică a lui Cristos. Apelul reformatorilor: „numai Scriptura, numai credința și numai Cristos” lipsește din Biserica Ortodoxă de Răsărit, și aceasta este o comoară prea prețioasă, ca să ne descurcăm fără ea.

Cls. a IX-a. Religiile în antichitate: în Mesopotamia şi în Egipt

1. Mesopotamia Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi. In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak. Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană. Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne. Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei. Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal. Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public. Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia. De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare. Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de observare a astrelor. Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului. Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine. Zeii • An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk; soţia lui, se numea Antu; • Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor; • Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei; • Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor; • Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor; • Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului; • Nergal, zeu al Infernului; • Ninurta, zeul pământului şi al furtunii; • Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a războiului. Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene 1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale; 2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza; 3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului; 4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu incantatiile, libatiile etc; Morala Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor. 2. Egipt Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc. Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină. Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului. Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. în acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor. Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea. Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul. Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor cultului egiptean. Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui. Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos. Zeii • Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului. • Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. • Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om mumificat. • Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei. • Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii. • Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor. • Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului. Morala La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.

Cls. a XI-a. IUDAISMUL (MOZAISMUL)

Tragându-si radacina din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de Avraam, Isaac si Iacob si are peste 18 milioane de adepti. Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste. Cuvântul lui este descoperit in Biblia evreiasca (sau Vechiul Testament), scrisa integral in ebraica - cu exceptia câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica, limba semitica asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe traduceri si cei mai multi cititori din lume. Biblia este impartita in: Torah (cele cinci carti ale lui Moise), Neviim (Prorocii) si Ketuvim (Scrierile, Psalmii). In literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a desemna intreaga Biblie. Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud. Iudeii cred ca, conditia omului poate fi imbunatatita, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si ca Mesia va aduce, intr-un final, omenirea intr-o stare paradisiaca. Iudaismul promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga. Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii, internationale si religioase: 1.Comunitatea Ortodoxa, care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu; 2.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului; 3.Iudeii Conservatori, care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne. Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping conceptul de popor ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a mostenirii culturale iudaice. Sinagogele (inseamna in ebraica case de intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc pentru a se ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult. Chivotul sfânt este partea esentiala, care contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de mâna. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina. In zilele de luni, joi, de Shabbat si in diminetile zilelor de sarbatoare, este scos unul din aceste suluri pentru a se citi textul recomandat. Rabinul inseamna Intelept, si este astazi indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa se casatoreasca. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua binecuvantata si sfintita de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului Israel, ca semn al legamântului incheiat cu el. Copiii lui Israel au primit porunca solemna de a intrerupe orice munca in ziua de Shabbat, acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa Domnului. Pornind de la aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de munci de baza interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat mai mult de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de goana dupa bogatie si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de odihna de Shabbat trebuie sa fie ocupat cu rugaciuni, studiu, o atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât si acasa. Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata, baietelul este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este efectuata in general de catre un circumcizor, care rosteste o binecuvantare potrivita, ca si de tatal copilului. Circumcizia este ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei, indiferent de tendinta careia ii apartin. Regulile alimentare - masa este locul privilegiat al binecuvântarilor casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si dupa masa. Dintre mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata, dintre animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul, calul, iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile). Torah interzice de asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a consuma orice animal ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale pentru taierea animalelor si necesitatea de a sara carnea inainte de taiere. Alimentele din carne nu au voie sa fie amestecate cu cele din lapte. Despre iudaismul actual este putin de zis. Religia iudaica, prin fiinta si scopul ei, ar fi fost menita sa fie numai o pregatire, o calauza spre Cristos cum spune apostolul Pavel. De aceea, cu venirea crestinismului, valabilitatea sa ar fi încetat. Tema mozaismului era ideea mesianica, venirea unui mesia, care urma sa întroneze universalitatea religiei adevarate, în locul iudaismului particularist si exclusivist. De vreme ce împaratia mesianica s-ar fi realizat prin venirea lui Isus si instituirea crestinismului, mozaismul si-ar fi încheiat menirea istorica. Perpetuarea lui ar fi o eroare. Asteptarea unui alt mesia, cerut numai de interesele nationale exclusive ale poporului evreu, face din mozaismul de astazi mai mult o doctrina nationala decât una religioasa. Aceasta rezulta si din faptul ca iudaismul mai supravietuieste si azi, redus insa aproape exclusiv numai la poporul iudeu, fara sa fi fost îmbratisat de alte popoare.

Cls. a X-a. BRAHMANISMUL SI HINDUISMUL (NEOBRAHMANISMUL)

BRAHMANISMUL Este vechea religie care stapâneste si astazi în India. Este Un amestec între politeismul naturalist al Vedelor, cum se numesc cartile sacre ale brahmanismului, si monismul panteist, iesit din meditatiile religioase ale preotilor brahmani. Religia Vedelor, anterioara brahmanismului, era prea naturalista si prea senzualista. Pazitorii si cititorii Vedelor preotii brahmani au cautat sa spiritualizeze acest naturalism si au creat un zeu unic, Brahma, care nu este altceva decât rugaciunea zeificata. În fond, t Brahma nu este decât o abstractie, un neant. Din acest neant, brahmanismul face sa se nasca totul, în el, iar prin purificare si spiritualizare, sa se reîntoarca tot la el. De aici principiul metempsihozei sustinut de brahmanism, pentru ca, prin reincarnarea sufletelor dupa moarte în alte trupuri, sa se poata face purificarea si reintoarcerea lor în Brahma, adica în neant. În forma aceasta abstracta, brahmanismul nu a fost accesibil maselor populare. În schimb, brahmanii-preoti au facut din religie mai mult un motiv de meditatie filozofica. Sensul si rostul vietii fiind neantul-nimicul, suprema fericire este sa parasesti aceasta viata. De aici caracterul de austeritate si asprime ascetica al brahmanismului. HINDUISMUL(NEOBRAHMANISMUL) Hinduismul zilelor noastre nu este acelasi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusa a evoluat in acesti ani. Acum ea cauta sa fie o sinteza a diverselor idei si influente ce strabat intreg subcontinentul indian si care reprezinta sute de grupuri sociale, culturale si tribale. De fapt, insasi termenul hindu nu este originar din India. El este denumirea persana a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face aceasta observatie: "Diferitele secte hinduse, desi practic par sa fie religii diferite, in realitate se considera a nu fi decat diferite secte si diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineinteles, fiecare considerându-se pe sine ca fiind cea mai buna si mai favorizata exprimare si interpretare a ei." • SCRIPTURI SACRE Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, incepând cu scrierea traditiilor orale existente in ultima jumatate de mileniu inainte de Cristos. Aceste scripturi sunt cunoscute sub numele de Veda (care inseamna, intelepciune/cunoastere). Portiunea de incheiere a scrierilor Veda este numita Upanishads, care reprezinta o sinteza a invataturilor vedantice. Principalele invataturi ale scrierilor Upanishads includ crezul in panteism, in ispasirea karmica si in reincarnare. Poate cea mai bine-cunoscuta parte a Vede-lor este legenda hindusa a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui print razboinic, pe numele de Arjuna si a conducatorului sau de car Krishna, o incarnare deghizata a zeului hindus Vishnu. Bhagavad-Gita a fost scrisa si ulterior modificata intre anii 200 î.C. si 200 d.C. O ilustratie a pluralismului si a naturii Hinduismului se gaseste in compararea Dumnezeului legendei Bhagavad-Gita cu Dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de catre Gita este personal si adeseori pare monoteist (adica, e vorba de un singur Dumnezeu, care este personal si nu parte a creatiei sale). Cu toate acestea atunci când cineva citeste scriptura vedica timpurie, va descoperi ca Dumnezeu este prezentat ca fiind panteist (adica, toata creatia este una, fie ca este divina sau nu). • HINDUISMUL CONTEMPORAN Exista trei clasificari de baza, in care sutele de secte hinduse se impart în: 1. Monistii abstracti, care subliniaza unitatea filozofica a universului, in locul ideii religioase sau teiste. 2. Adeptii lui Vishnu, care sunt devotati inchinarii (in multe forme diverse) zeului Vishnu (manifestat in forme diverse), si considerat forma suprema de divinitate. 3. Adeptii Shivei, care se devoteaza inchinarii zeului Shiva, cea mai superioara manifestare a divinitatii.Meditatia Transcedentala, cu accentul ei filozofic, se incadreaza in clasa monista, in timp ce Societatea Internationala pentru Constiinta Krishna, sustine ca Krishna, Dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificati cu adeptii Vishnuismului. Expertul in religiile lumii Ninan Smart remarca problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse: In concluzie ar trebui sa se puna intrebarea, care este esenta Hinduismului ? Este o intrebare grea. Exista hindusi ortodocsi, care neaga existenta lui Dumnezeu. Altii, desi nu-l neaga pe Dumnezeu, ii acorda un loc secundar, considerându-l o faza iluzorie a Absolutului. Intr-o asemenea varietate de opinii teologice, ce ramâne necesar crezului hindus ? Cu certitudine, doctrinele reincarnarii si a eternitatii sufletului. Imaginea lumii ca un loc in care spiritul nemuritor al omului este la nesfârsit implicat in ciclul reincarnarii domina imaginatia indiana de aproape trei milenii. Ca adaugire, un complex sistem social a dat forma religiei actuale a subcontinetului intr-o indelungata perioada de timp. De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii, ci si una dintre cele mai complexe. Aceasta complexitate manifestata prin unghiurile diferite din care se determina realitatea finala este cea care atrage si ii fascineaza pe multi intelectuali. Desi foarte variat, dupa Josh McDowell, apologet crestin, in Hinduism se mai gasesc urmatoarele concepte comune: - Brahman, eternul Trimutri, sau Dumnezeu trei-in-unul (trinitar): Brahma (ca si Creator), Vishnu (ca si Pastrator) si Shiva (ca Nimicitor). - Supunerea Soartei, devreme ce omul nu este in afara, ci parte a lui Brahma. - Sistemul Castelor, determinate de legile lui Manu. - Nirvana, starea finala atinsa la emanciparea sufletului din lantul de nasteri si renasteri. - Yoga, disciplina care-l face in stare pe individ sa-si controleze trupul si emotiile. - Dharma, Legea Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie sa o gaseasca si sa o urmeze pentru a atinge Nirvana. Prin urmare, Hinduismul este foarte tolerant fata de celelalte religii, fiindca gaseste o asemanare la fiecare si cauta sa le asimileze. • CREZURI HINDUSE Dumnezeu: Nu exista despre Dumnezeu o idee unica. Conceptele hinduse despre divinitate includ oricare dintre urmatoarele: monismul (toata creatia/existenta este una); panteismul (toata creatia/tot ce exista este divin); panenteismul (Dumnezeu se afla in creatie ca si sufletul in corp); animismul (Dumnezeu, sau mai multi Dumnezei, traiesc/salasluiesc in creatiile sale, cum ar fi copacii, pietrele, animalele etc); politeismul (exista multi Dumnezei); henoteismul (exista mai multi Dumnezei dar ne inchinam unuia singur); monoteism (exista doar un singur Dumnezeu). Karma si Samsara: Fundamentala pentru gandirea hindusa este idea ca toate sufletele sunt eterne si raspunzatoare pentru faptele lor din timp. Karma se refera la datoria creata de faptele rele ale unui om pentru care trebuie sa se ispaseasca (prin diferitele sisteme hinduse), pentru ca el sa scape din ciclul de Samsara, de reincarnari (in care sufletul locuieste in trupuri omenesti succesive), sau de transmigrare (in care sufletul locuieste in trupuri succesive - omenesti, animale, sau chiar de plante si alte obiecte fara viata). Legea karmei se aplica atât oamenilor cât si animalelor. De aceea, renasterea poate lua o forma superioara sau inferioara, urcând prin ea in sus pe scara sociala, (renastere ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara sociala, (renastere intr-o casta mai inferioara sau ca animal). Mântuire: Cele trei cai principale hinduse de mântuire includ karma marga (adica metoda), care este calea actiunii dezinteresate; bhakti marga (calea devotarii) si jnana marga (calea cunoasterii si a descoperirii mistice). Jnana marga obtine realizarea de sine prin constienta intuitiva si revelatie mistica. Bhakti marga obtine realizarea de sine prin jertfe rituale si disciplina. Moksha: Concept cunoscut si sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scaparea, eliberarea sufletului din ciclul karmei. De aceea, pentru un hindus, telul suprem al existentei sale este sa fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu al vietii) si din legea karmei cu sirul ei lung de nasteri, morti si renasteri. Când cineva obtine aceasta eliberare, respectivul se crede ca intra intr-o stare de desavârsire, de perfectiune. Sistemul de caste: Este o trasatura unica a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este interesanta. Se spune ca Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au nascut patru feluri de oameni, dupa cum a hotarît creatorul Brahma. Din capul lui Manu au iesit Brahmanii, cei mai buni si mai sfinti oameni. Din mâinile lui Manu au iesit Kshatriyas, conducatorii si razboinicii. Meseriasii au iesit din coapsele lui si au fost numiti Vaisyas. Restul oamenilor au iesit din picioarele lui Manu si sunt cunoscuti sub numele de Sudras. Odata cu trecerea timpului, sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând astazi sa existe mii de subcaste. Acesta constituie inca parte integrala a ordinii sociale a Indiei, chiar daca a fost scoasa in afara legii de catre guvernul indian. Din vremurile cele mai timpurii, hindusii au venerat vaca si au considerat-o posesoarea unei mari puteri. In privinta notiunii de Dumnezeu, fiinta suprema a Hinduismului este indefinita, este impersonalul Brahma, Absolutul filozofic. Crestinismul afirma ca exista o singura fiinta suprema care este infinitul Creator personal. Pe deasupra, Dumnezeul crestin este iubitor si deosebit de interesat si implicat in treburile umanitatii, in puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Hindusul il priveste pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahma, lipsit de valoare individuala sau personala. Crestinismul insa, invata ca omul a fost facut in imaginea lui Dumnezeu având personalitate si capacitatea de a primi si de a oferi dragoste. Desi imaginea lui Dumnezeu din om a fost corupta la caderea acestuia in pacat, omul ar fi inca nespus de pretuit de catre Dumnezeu. In Hinduism nu exista ideea de pacat impotriva unui Dumnezeu sfânt. Faptele nelegiuite nu sunt savârsite impotriva vreunui Dumnezeu, ci sunt in principal rezultatul ignorantei. Aceste rele pot fi biruite urmând principiile si doctrina mântuirii castei din care face parte. Crestinismul, vede pacatul ca fiind un act real de rebeliune impotriva unui Dumnezeu perfect si sfânt. Toate pacatele sunt acte de razvratire impotriva legii lui Dumnezeu. In Hinduism mântuirea se poate dobândi in trei feluri: prin cunoastere, fiindca a cunoaste reprezinta parte a fundamentalului Brahma si nu o entitate separata; prin devotament, care inseamna dragoste si ascultare fata de o anume zeitate, sau prin fapte savârsite conform ritualurilor. Aceasta mântuire este necesara din lungul ciclu de nasteri, morti si renasteri. Mântuirea in Crestinism este scapare de la potentiala separare eterna de Dumnezeu si ea nu se poate obtine prin fapte bune, ci este oferita fara plata de Dumnezeu tuturor celor ce vor sa o primeasca. Hinduismul considera lumea materiala ca fiind trecatoare si de importanta secundara fata de descoperirea Brahmanului, in timp ce Crestinismul considera lumea ca având o realitate obiectiva ce isi are sursa in vointa creatoare a lui Dumnezeu. Hindusii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o prelungirea a lui Brahma, o parte a Absolutului, in timp ce crestinii o privesc ca fiind o entitate cu totul diferita in natura ei de Dumnezeu si care nu este parte a unui sistem universal sau monist. Aceste contradictii reprezinta diferentele majore intre cele doua religii. Conform Hinduismului problema fundamentala a omului nu este morala, ci metafizica. Omul nu este vinovat ca a incalcat legea morala a lui Dumnezeu ci pentru ca si-a uitat adevarata lui natura, iar acum se recunoaste ca fiind altceva. Omul nu este un pacatos. Pur si simplu el este ingorant fata de sine, de adevaratul lui Eu. Problema se afla in constiinta lui. Mântuirea lui consta in atingerea acelei stari originale de constiinta pe care a pierdut-o. Adevarata natura a omului sau constiinta lui originala este definita in moduri diferite de guru monisti sau panteisti. Gurul monist, care crede ca Dumnezeu, omul si universul sunt de fapt un tot unitar, afirma ca Omul este Constiinta Infinita sau Dumnezeu, dar care s-a implicat intr-o constiinta finita, rationala si personala. Atâta vreme cât ramâne in aceasta stare, se va naste de nenumarate ori in aceasta lume de suferinta. De aceea, mântuirea consta in depasirea, transcenderea acestei constiinte personale si finite si prin contopirea cu Constiinta Infinita si Impersonala (sau cunoasterea ei), in felul acesta scapând din ciclul de nasteri si morti. Mântuirea este o chestiune de perceptie sau de realizare. Deja esti una cu Dumnezeu, nu-ti ramâne decât sa percepi sau sa realizezi acest fapt. A percepe, in acest context, nu este o activitate a mintii. Nu se pune problema de a cunoaste din punct de vedere intelectual sau de a deduce logic ca noi suntem Dumnezeu, ci mai degraba de a transcende, de a depasi, aceasta cunoastere rationala si constienta si de a experimenta o stare superioara de constiinta sporita, care este Dumnezeu si adevaratul sine. Gurul panteist nu sustine ca omul este, sau devine vreodata, Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o fiinta personala pe numele de Krishna. Starea originala a omului este constiinta Krishna, iar adevarata lui natura este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru si a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie sa-si restabileasca legatura cu Krishna si sa dobândeasca Constiinta Krishna. Doar atunci omul va iesi din ciclul de nasteri si morti si va trai pentru totdeauna impreuna cu Krishna in Goloka, adica cer. In Hinduism mântuirea consta deci in descoperirea, perceperea sau experimentarea naturii noastre adevarate. Aceasta realizare are loc atunci când putem sa ne modificam constiinta noastra si sa ajungem la o stare superioara de constiinta. Cum putem sa ne modificam constiinta ? Prin manipularea sistemului nostru nervos, deoarece constiinta este dependenta de el. In mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care sa manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obtine modificarea constiintei lui. Aceste tehnici sunt in general cunoscute sub numele de tehnici yoga. Una dintre aceste tehnici este hatha yoga (mântuirea prin exercitiul fizic). Hatha Yoga, care consta din exercitii fizice si de respiratie, este o metoda foarte veche. Crezul ca omul poate dobândi mântuirea prin exercitii fizice se bazeaza pe faptul ca mântuirea se presupune a fi o chestiune de perceptie, ce depinde de starea sistemului nervos al omului, care la rândul lui depinde de conditia lui fizica. Prin manipularea psihologica a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi imbunatatit iar constiinta modificata/schimbata. Problema pe care o creaza Hatha Yoga este faptul ca ea necesita un proces indelungat si anevoios, care cere multa disciplina si un profesor competent. Intrebarea frecvent pusa este daca un crestin poate sa practice Hatha Yoga. Odata ce o persoana cunoaste modificarea de constiinta si are o viziune a posibilitatilor, aceasta persoana se deschide filozofiei hinduse. O alta metoda de transformare a constiintei este japa yoga (metoda mecanica de mântuire). Japa Yoga inseamna repetarea sau invocarea unei mantre (de regula, este o formula care contine numele unui Dumnezeu sau al un spirit rau). Gurul de orientare monista prefera sa folosesca un nume simbolic al lui Dumnezeu cum ar fi Om, sau o mantra al carei inteles initiatul discipol nu-l cunoaste, pentru ca astfel numele, sau mantra respectiva, sa nu creeze, prin asociere, in mintea lui gânduri sau imagini. Repetarea constanta a unui sunet elimina toti ceilalti stimuli, concentrând astfel mintea asupra lui si in cele din urma sunetul devine un non-stimul. Faptul acesta induce o stare in care mintea este constienta sau treaza, dar nu este constienta sau treaza fata de ceva anume sau de vreo idee. Se spune ca aceasta este constienta constiintei. Ca omul este constient de constiinta. Ea este numita Constiinta Pura sau Constiinta Transcedentala. Fiindca initierea in Meditatia Transcedentala este o chestiune privata, multi crestini o considera misterioasa. De fapt, ea este simpla. Celui ce este interesat in initiere i cere sa aduca flori, dulciuri, o batista alba, camfor etc. In timpul ceremoniei instructorul se inchina unei fotografii a guru-lui lui si apoi ii cere initiatului sa se plece inaintea pozei acestuia. Invatatorul sau instructorul cere binecuvantarea diversilor zei si diferitelor zeite apoi ii transmite initatului o mantra. De obicei, mantra este un cuvânt scurt, nume al unei divinitati cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, Aing. Discipolului ii este cerut sa seada intr-o pozitie confortabila, sa-si inchida ochii si sa repete mantra cu voce joasa, de exemplu, Ram...Ram...Ram..., primele 20 de minute. I se spune ca mai intâi va uita de restul lumii si ca va deveni constient doar de mantra. Apoi, va uita si de mantra si va transcende toate gândurile si simtamintele, devenind constient de constiinta. Aceasta este starea transcedentala de constiinta. Dupa câtva timp, cel ce mediteaza atinge o stare superioara de constiinta, numita Constiinta Cosmica, stare in care el este constient atât de lume cât si de Constiinta Pura. Dupa ce au trecut mai multi ani de meditatie, respectivul poate atinge Constiinta Divina, in care el ajunge sa perceapa nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune ca in aceasta stare omul poate chiar comunica cu pasarile, cu animalele, cu plantele, cu pietrele. Dupa aceasta se ajunge la starea finala de Unitate a Constiintei, in care omul se percepe in unitate/contopire cu universul. Aceasta este considerata eliberarea. Mahesh Yoghi numeste aceasta metoda, metoda mecanica de realizare a Dumnezeirii. El spune ca este posibil sa-l descoperi pe Dumnezeu pe aceasta cale, fiindca Realizarea Dumnezeirii este o chestiune de perceptie iar procesul de perceptie este atât mecanic, cât si automatic. Pentru a percepe obiectele externe nu trebuie decât sa ne deschidem ochii, iar vederea obiectului vine automat fara folosirea intelectului sau a emotiilor. In acelasi fel, pentru a percepe constiinta interioara, nu trebuie decât ca noi sa ne indreptam atentia inspre interior si, in mod automat, vom ajunge sa o percepem. Perceptia exterioara este rezultatul cresterii progresive a activitatii sistemului nervos. Perceptia launtrica este rezultatul diminuarii activitatii, pâna ce intreg sistemul nervos inceteaza sa mai functioneze si atinge o stare de liniste, o stare de atentie odihnitoare. In felul acesta se ajunge la realizarea lui Stai nemiscat si afla ca Eu sunt Dumnezeu.

Cls. a XII-a. ORTODOXIA

Creştinismul ortodox este viaţa în credinţa Bisericii Ortodoxe, care este de neseparat de comunitatea sa concretă şi istorică cuprinzând întregul ei mod de viaţă. Credinţa ortodoxă este acea credinţă „dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), încredinţată apostolilor de către Iisus Hristos şi apoi transmisă prin Sfânta Tradiţie din generaţie în generaţie, fără adăugire sau sustragere. Unicul scop al creştinismului ortodox este mântuirea omului. Astfel, omul devine unit cu Hristos în Biserică, transformat într-o persoana sfântă şi împărtăşit cu viaţa veşnică. Aceasta este Sfânta Evanghelie, vestea cea bună că Iisus este Mesia, că a înviat din morţi şi ne-a dăruit mântuirea. Dumnezeu Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, Ele fiind de aceeaşi esenţă (grec. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „Cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care S-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu Sunt Cel Ce Sunt - Exodul 3, 14). Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul , şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege. Afirmaţia principală în legătură cu ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Hristologia Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, născut mai înainte de veci din Tatăl fără de mamă, a fost născut în timp de Fecioara Maria, Teotokos, fără de tată. El este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu și S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi, zice începutul Evangheliei lui Ioan. Iisus Hristos este Dumnezeu Întrupat. Aceasta este doctrina Întrupării, că Dumnezeu S-a făcut Om. Domnul nostru Iisus este Theanthropos, Dumnezeu-Om. Nu este jumătate Dumnezeu și jumătate Om, nici nu este un amestec dintre cele două. El este întreg Dumnezeu și întreg Om, perfect în divinitatea Sa și în umanitatea Sa. Are două naturi, unite împreună prin Întrupare fără amestec, separare sau confuzie. Ca rezultat al amestecului Dumnezeu întreg și Om întreg, El are de asemenea două voințe, o voință umană și o voință divină căreia voința umană îi este supusă. Are două naturi dar rămâne o singură Persoană, un ipostas. Iisus este Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi totodată, EU SUNT descoperit lui Moise. El este Calea, Adevărul și Viața. El este Dumnezeu înainte de veacuri care a venit pe pământ ca prunc, apoi a murit pe Cruce ca Om și a înviat din morți. El și Tatăl sunt Una pentru că El este de o Fiinţa (consubstanțial) cu Tatăl. În timpul agoniei și morții pe Cruce, o Persoană a Sfintei Treimi a suferit în trup. El este Mesia, Hristosul – Unsul Domnului, prevestit de proorocii Vechiului Testament. El este Mântuitorul lumii, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Așa cum Îl descriu Evangheliile, Iisus Hristos S-a născut din femeie, S-a maturizat, a predicat, a vindecat, i-a învățat pe apostolii Săi și a murit răstignit pe Cruce, iar a treia zi a înviat cu trupul. Apoi S-a înălțat la cer și stă de-a dreapta Tatălui. Dintre toți oamenii, El singur este fără de păcat. Scopul lucrării Sale pe pământ a fost de a mântui umanitatea, pentru ca oamenii să aibă viață veşnică. Tot ce făcut a fost pentru mântuirea noastră, de la povestirea parabolelor şi botezul Său de către Înaintemergătorul până la moartea Sa glorioasă și Înviere. Pentru ceea ce El este și ce a făcut pentru noi, noi avem posibilitatea să devenim după Har ceea ce El este după Fiinţă . Aceasta înseamnă a ne îndumnezei, a ne împărtăşi cu Dumnezeirea lui Hristos. Eclesiologie Biserica este Trupul lui Hristos, comuniune divino-umană (teantropică - gr. Θεαντροπια) între Iisus Hristos şi poporul Său. Unicul Cap al Bisericii este Hristos. Biserica este un obiect al credinţei, în sensul că ortodocşii cred în Biserică. Credinţa tradiţională a Bisericii este mărturisită în Crezul Niceo-Constantinopolitan: "[cred] întru una, sfântă, sobornicească (catolică - gr. καθολικη) şi apostolească Biserică". Sensul acestei afirmaţii este că Biserica este: una : una singură, nedespărţită în mai multe biserici sfântă : sfinţită şi pusă deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu sobornicească / catolică : desăvârşită şi caracterizată prin deplinătate şi universalitate (καθολικη înseamnă în greceşte în acelaşi timp deplinătate şi universalitate) apostolească : Biserica are drept caracteristică fundamentală mărturisirea şi propovăduirea Evangheliei şi botezarea tuturor neamurilor (Matei 28,18-20). Biserica este Mireasa lui Hristos, Mireasa eshatologică a Fiului lui Dumnezeu, unită cu El întru credinţă şi dragoste, cea pentru care S-a jertfit pe Cruce. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa este asemuită cu relaţia dintre soţ şi soţia sa, iar imaginea nunţii pământeşti este o închipuire, o umbră a nunţii Mielului lui Dumnezeu cu Biserica. Comunitatea Bisericii este locul mântuirii oamenilor; este cu adevărat Arca în care omenirea se poate salva de potopul decăderii şi al păcatului. În Biserică, creştinii lucrează în mod tainic la propria mântuire, "cu frică şi cu cutremur" (Filipeni 2, 12), închinându-se Sfintei Treimi în Duh şi adevăr. Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15) şi pe ea se pot bizui creştinii în lupta lor de a afla ei înşişi unicul Adevăr. Biserica este veşnică, şi porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica este alcătuită din Proorocii şi Sfinţii Vechiului şi Noului Testament, din îngeri şi din comunitatea istorică a credincioşilor vii, adormiţi şi din generaţiile viitoare, şi în ea se află unul şi acelaşi Har al lui [[Dumnezeu]. Este o comunitate atât vizibilă cât şi invizibilă, divină ca şi umană. Ea este vizibilă, întrucât cuprinde comunităţi concrete de oameni care se închină lui Dumnezeu; este invizibilă întrucât îi cuprinde şi pe sfinţi şi pe îngeri. Este umană, întrucât membrii ei pământeni sunt păcătoşi; este divină, pentru că este Trupul lui Hristos. Până la urmă, marginile Bisericii sunt cunoscute doar lui Dumnezeu, dar în afara contextului istoric al Bisericii - al Bisericii Ortodoxe - natura relaţiei oricărei fiinţe umane cu Biserica (fie că e vorba de un creştin, fie că nu) ne este necunoscută. De-a lungul Istoriei Bisericii, diferite grupări s-au separat de Biserică; este o realitate tragică, care însă nu face ca Biserica să se rupă în mai multe biserici, ci mai degrabă unii credincioşi sunt separaţi de Biserică. Soarta finală a acestor creştini din comunităţile separate de Biserică se află la mila şi Harul lui Dumnezeu, după cum la mila lui Dumnezeu se află şi cei care au fost membri ai Bisericii în viaţa aceasta. Sfânta Tradiţie Sfânta Tradiţie este depozitul de credinţă oferită apostolilor de către Mântuitorul Hristos și trecută din generaţie în generaţie fără adăugiri, modificări sau omisiuni. Vladimir Lossky a descris într-un mod excelent tradiţia ca fiind "viața Sfântului Duh în Biserică." Este dinamica în practică, dar neschimbătoare în dogme. Forma de manifestare se dezvoltă, însă esența rămâne pentru totdeauna aceeași. Spre deosebire de alte concepţii de înţelegere populară a Tradiţiei, Biserica Ortodoxă nu consideră Sfânta Tradiţie ca ceva care creşte și se extinde în timp, formând o colecţie de practici și doctrine care se acumulează în mod gradat devenind ceva mai dezvoltate și eventual de nerecunoscut primilor creștini. De fapt, Sfânta Tradiție este aceeași credinţă pe care Hristos a predat-o apostolilor și pe care ei au predat-o ucenicilor lor, care se găsește în întreaga Biserică și mai ales în conducerea ei prin succesiunea apostolică. Locul central în Sfânta Tradiţie este ocupat de Sfânta Scriptură, mărturia scrisă a lui Dumnezeu în Biserică. Astfel Scriptura este întotdeauna interpretată din interiorul Tradiţiei, aceasta fiind contextul scrierii și canonizării sale. Adorarea lui Dumnezeu Adorarea lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă este înțeleasă ca fiind cea mai înaltă chemare a umanității, aceea de a cădea la picioarele Dumnezeului Cel Atotputernic, Sfânta Treime, și a se da în întregime Lui, devenind unit cu El prin Sfintele Taine. A-L adora pe Dumnezeu reprezintă scopul creării noastre. Adorarea ortodoxă este liturgică, ceea ce înseamnă că se face după anumite ritualuri și cicluri care implică întreaga persoană umană. Sfânta Liturghie este trăita cu o asemenea intensitate, ca şi cum credincioşii s-ar afla înaintea însuşi Tronului lui Dumnezeu. Adorarea Creatorului în Ortodoxie este transformatoare în natura sa, aducând creștinul în comuniune profundă cu Dumnezeu; aceasta cere şi participarea creştinului, în cele din urmă el devenind o persoană sfântă, un sfânt. Adorarea este diferită de cinstire deoarece aceasta din urmă reprezintă un adânc respect şi dragoste pe care creștinii ortodocși le acordă sfinților și obiectelor sfinte, în timp ce adorarea este o încredinţare totală cuvenită numai lui Dumnezeu. Un al doilea element esențial adorării lui Dumnezeu în ortodoxie este predarea dogmelor si doctrinelor Bisericii la creștini. Centrul vieții liturgice creștine ortodoxe este Sfânta Liturghie. Alte slujbe importante sunt Vecernia și Utrenia. Sfintele Taine Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale Harului divin prin care omul intră în Biserică şi se sfinţeşte. Întreaga viață a Bisericii este una dintre Taine. Prin Sfintele Taine, creștinul este unit cu Dumnezeu, şi făcut părtaş dumnezeieştii firi, (II Petru 1,4); totodată, Dumnezeu își face cunoscută prezența în energiile divine, utilizând mijloace (ale lumii)fizice pentru a Se comunica pe Sine oamenilor. În general, șapte Taine sunt recunoscute, deși numărul nu a fost niciodată fixat dogmatic de către Biserică. Sunt două Taine de inițiere în Biserică, botezul și mirungerea. O alta, Sfânta Euharistie(Împărtășania), completează inițierea și hrănește viața creștinului; aceasta este privită ca cea mai înaltă dintre Taine. Celelalte Taine sunt ocazionale: Sfântul Maslu pentru bolnavi, Mărturisirea(Spovedania) pentru pocăință și împăcare cu Biserica, Căsătoria(Cununia) pentru cei uniți prin căsătorie și Hirotonirea(Preoţia) pentru cei chemați să slujească Biserica în diferitele Trepte Preoţești. Toate Tainele cer pregătiri înaintemergătoare în viața bisericească și astfel nu pot fi administrate persoanelor din afara Bisericii Ortodoxe. O excepție este botezul, aceasta fiind Taina care-l unește pe creștin cu Hristos în Biserică, aducându-l pe acesta de la credincios în Hristos(catehumen – cel care se pregătește pentru botez), la membru deplin al Trupului lui Hristos. Antropologie Antropologia creştin ortodoxă ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a-L slăvi şi a trăi în comuniune cu El. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele omeneşti au o valoare infinită pentru că poartă pecetea de neşters a Creatorului. Fiinţele omeneşti sunt alcătuite din trup şi suflet, acestea fiind părţi permanente ale naturii umane. Omul a fost creat fără de păcat, dar nu ca fiinţa desăvârşită; deci, deşi Adam(primul om) a fost creat într-o stare de perfectă curăţie, el avea şi capacitatea de a creşte sufleteşte, de a se asemăna din ce în ce mai mult cu Dumnezeu. La căderea omului in păcat, Adam şi Eva nu numai că au păcătuit prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, dar şi starea lor ontologică s-a schimbat. Natura umana însăşi nu s-a schimbat , dar chipul lui Dumnezeu din om a devenit întunecat din pricina păcatului, ceea ce constituie o separare ontologică faţă de Dumnezeu. Aşadar, omul căzut in păcat nu este cu totul depravat, dar suferă de boala păcatului care determină ca starea de sfinţenie să fie mult mai greu de ajuns. Toată omenirea suferă (moarte, boli, şi toate relele) de pe urma păcatului, chiar dacă, să spunem în mod teoretic, o persoană anume nu ar avea nici un păcat. Noţiunea de "vină" nu face parte din antropologia creştin ortodoxă deoarece "vina" aparţine de legalitatea unei împrejurări şi nu se leagă direct de realitatea existenţei bolii de păcătoşenie. Deşi termenul de "păcat strămoşesc" este folosit în teologia creştin ortodoxă, nu se interpretează ca fiind simţământul de vină al lui Adam care s-ar transmite de la om la om; de fapt, păcatul strămoşesc este boala care se moşteneşte şi care se vindecă prin mântuire, readucând pe creştin pe drumul către desăvârşire, către asemănarea cu Dumnezeu. Soteriologie Soteriologia înseamnă doctrina mântuirii. În Biserica Ortodoxă, prin mântuire se înţelege îndumnezeire(teosis), adică procesul infinit prin care creştinul se împărtăşeşte din ce în ce mai mult cu Dumnezeirea, devenind după Har ceea ce Hristos este după Fiinţa. Legat de îndumnezeire, Sfântul Atanasie cel Mare, a spus că "Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se poată facă dumnezeu." Mântuirea nu cuprinde doar întreaga viaţa pământească a creştinului, ci şi viaţa veşnică a veacului ce va să fie. De multe ori, mântuirea este descrisă în trei trepte: catharsis (purificarea), theoria (iluminarea minţii) şi teosis (îndumnezeirea). Mântuirea nu înseamnă doar a nu păcătui (purificarea), dar reprezintă şi revărsarea crescândă a Luminii Dumnezeieşti peste credincios. Omul devine atât de unit cu Dumnezeu, încât străluceşte prin asemănarea sa cu Dumnezeu, uneori strălucind în adevăratul sens al cuvântului ca purtător de Lumină Necreată. De multe ori, cei trei termeni care reprezintă treptele mântuirii se întrepătrund, astfel că numai termenul de îndumnezeire se foloseşte. Omul se poate mântui numai prin Iisus Hristos si numai în Trupul lui Hristos – Biserica. Mântuirea nu se poate "cumpăra", ea fiind un dar de la Dumnezeu. Însă, pentru a ajunge la mântuire omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu va încălca voia libera a omului. Aşadar, o viaţă dusă în pocăinţa si participarea la Sfintele Taine este felul în care omul conlucrează cu Dumnezeu. Conlucrarea omului cu Dumnezeu se numeşte sinergie. Prin teosis, omul se umple cu viaţa dumnezeiască. În el se dezvoltă însuşiri dumnezeieşti, dar omul nu devine parte din Sfânta Treime. Omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu se amestecă cu Dumnezeu. Omul poate deveni dumnezeu după Har (Ioan 10,34), dar nu într-un sens politeist, ci prin înfiere ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. O clasică figură de stil patristică folosită spre descrierea procesului de îndumnezeire este o sabie ţinută în foc şi care capătă treptat proprietăţile focului (lumină si căldură), dar rămâne sabie. Clerul Clerul bisericesc este format de acei creştini din Biserica Ortodoxă care au fost chemaţi de Dumnezeu sa îndeplinească anumite funcţii de slujire şi conducere in Biserică. Ei înşişi nu sunt vrednici să ocupe aceste funcţii, dar în timpul slujbei de Hirotonie sau după caz Hirotesie, toţi cei prezenţi mărturisesc lucrarea Sfântului Duh, spunând la unison "Vrednic este!" (în greacă 'Axios'). Prin aceasta, nu se afirmă vrednicia credinciosului, ci faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât peste el şi a îndeplinit lucrarea Sa, transformându-l în cleric. Clericii nu sunt prin fire superiori laicilor în Biserică; aceştia din urmă sunt şi ei chemaţi la o anume slujire ca Preoţia Împărătească(sau duhovnicească) a lui Hristos(1 Petru II; 5,9). Slujirea clericilor este însă privită ca fiind mai intensă; iar din punct de vedere spiritual, rolul clericilor poate fi primejdios, deoarece ei se ocupă cu administrarea Sfintelor Taine şi cu predarea învăţăturilor despre Dumnezeu. Clerul bisericesc se împarte în doua mari categorii, ordinele mici si ordinele mari. Din ordinele mici fac parte citeţii, subdiaconii, iar în unele tradiţii cantorii(sau dascălii). Ordinele mari există din vremea apostolilor şi au rămas permanente in Biserică; ele sunt Episcopi, Preoţi (sau Presbiteri) şi Diaconi. Sfinţii Sfinţii se pot înţelege în două feluri. Mai întâi sfinţii sunt toţi cei care sunt în Trupul lui Hristos - Biserica. "Sfânt" se traduce în mod literal ca persoană care a fost pusă deoparte pentru planul lui Dumnezeu, acesta fiind înţelesul esenţial. A fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte şi deci nu se leagă neapărat de vrednicia omului. Al doilea înţeles, şi cel mai obişnuit, este că "sfinţii" sunt acei a căror vieţi au arătat foarte clar că ei sunt puşi deoparte pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Sfinţenia lor, care de fapt este sfinţenia lui Hristos, a strălucit atât de puternic încât creştinii ortodocşi le acordă mare respect. Acest respect deosebit se numeşte "cinstire". Biserica recunoaşte lucrarea lui Hristos întru sfinţii Săi, şi de aceea Ea îşi asumă responsabilitatea de a canoniza (glorifica) oficial pe sfinţi, fapt ce afirmă ca sfinţii sunt printre cei mântuiţi şi că vieţile lor pot fi luate ca exemplu, după cum Apostolul Pavel ne-a îndemnat să-l urmăm pe el după cum el îl urma pe Hristos (1 Corinteni 11, 1). Slujbe liturgice sunt alcătuite pentru sărbătorirea praznicelor sfinţilor, confirmându-se astfel locul sfinţilor în viaţa Bisericii. Istorie Istoria Bisericii înregistrează progresul lucrării lui Hristos de-a lungul timpului. Istoria are o importanţă de ordin teologic în Ortodoxie datorită Întrupării lui Iisus Hristos; după cum Dumnezeu a ales să Se facă Om, tot aşa El alege să lucreze în cadrul istoriei, şi prin istorie pentru mântuirea noastră. Astfel, istoria Bisericii devine sacră, nu în acelaşi sens cu al istoriei Biblice care expune chiar venirea lui Hristos şi începutul mântuirii, ci ca mărturie a efectelor venirii lui Hristos care continuă de-a lungul generaţiilor următoare.

Clasa a IX-a. Datoriile creştinului faţă de Dumnezeu

Noi, creştinii ortodocşi, avem datoria să-L slăvim pe Dumnezeu. Dar oare este destul acest lucru? Sau mai trebuie ceva? De exemplu: bârfesc, înjur toată ziua, mă cert cu ai mei... însă seara şi dimineaţa îl slăvesc pe Dumnezeu. Este bine? Sau: invidiez, urăsc dar îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toate câte a făcut. Oare o astfel de persoană îşi simte conştiinţa împăcată? Suntem avertizaţi în Sfânta Evanghelie de nenumărate ori asupra acestui lucru: „De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos este; că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I In. 4, 20). Şi iarăşi zice Sfântul Ioan: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său (I In. 4, 21). Iată deci, că nu doar în a-L slăvi pe Dumnezeu constă chemarea noastră. Trebuie să ştim faptul că putem să-L lăudăm pe Dumnezeu în două moduri: făţarnic sau sincer. Făţarnic, având drept ţintă atingerea unor scopuri lumeşti, meschine; să vadă cei din jur ce credincios sunt; să fac pe cineva să aibă încredere în mine etc. Sincer, cu toată inima, atunci când sunt cu adevărat convins că Dumnezeu este viaţa mea, că fară El n-aş fi nimic şi că doar prin El pot reuşi în cele ce mi-am propus – „căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Scopul vieţii noastre creştine este - aşa cum spunea un mare Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Serafim de Sarov - dobândirea Duhului Sfânt, adică unirea cu Dumnezeu. Nu putem însă ajunge aici dacă nu împlinim poruncile Lui, deoarece, după mărturia altui Sfânt Părinte, Hristos este ascuns în poruncile Lui şi, pe măsură ce le împlinim, El ni se descoperă. Astfel, vom şti în mod sigur pe Cine cinstim şi de ce îl cinstim. Aşadar, cele mai importante datorii ale creştinului faţă de Dumnezeu sunt: să-L laude în toată vremea şi să-I împlinească poruncile. Toate însă trebuie făcute cu sinceritate, inimă curată şi fară vreun scop material. Dumnezeu îl cheamă pe om la împlinirea acestor datorii, iar omul trebuie să asculte şi să răspundă. Numai credinţa că de împlinirea îndatoririlor noastre faţă de El atârnă o fericire netrecătoare, poate explica forţa cu care ni se impune obligaţia acestei împliniri. Cine refuză să răspundă lui Dumnezeu cât trăieşte pe pământ, va răspunde în faţa judecăţii lui Dumnezeu din viaţa viitoare: „fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu” (Rom. 16, 12). Datoriile faţă de Dumnezeu sunt exprimate clar în primele patru porunci ale Decalogului. În primul rând, suntem datori ca doar Lui Dumnezeu Cel din ceruri, Care este singurul şi adevăratul Dumnezeu, să-I slujim şi să-L cinstim ca pe Unul ce este Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul nostru, îl cinstim atunci când numai lui Dumnezeu ne închinăm şi numai Lui îi încredinţăm toate gândurile şi dorinţele noastre, când numai în El ne punem nădejdea şi când numai pe El îl mărturisim, dar şi când participăm la sfintele slujbe rânduite de El şi de Sfânta Sa Biserică. Dar pentru a-L cinsti pe Dumnezeu cum se cuvine, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să ne menţină în comuniune cu El De asemenea, suntem datori să respingem închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi câ ar fi adevăraţi dumnezei, dar şi la toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, cum ar fi viaţa trăită numai în plăceri, dorinţa de putere şi glorie, banii, mâncarea în exces, hainele etc. Alte datorii faţă de Dumnezeu sunt purtarea cuviincioasă în biserică, casa lui Dumnezeu în care El sălăşluieşte permanent, prin Sfânta Împărtăşanie. Cine se poartă necuviincios în biserică, este necuviincios şi faţă de Dumnezeu, Cel Care locuieşte în ea; ferirea de necinstirea lucrurilor sfinte, căci toate sunt de la Dumnezeu, spre mântuirea noastră; ferirea de a gândi contrar rânduielilor lui Dumnezeu (niciun necaz, nicio nenorocire, oricât de mare ar fi, nu trebuie să ne îndemne a gândi contra lui Dumnezeu); ferirea de a lua în bătaie de joc numele lui Dumnezeu prin înjurături şi blesteme; să nu nesocotim făgăduinţele făcute în numele lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, omul este dator să respecte ziua de odihnă. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, pentru că în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii. Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică.

Clasa a X-a. Legea morală a Vechiului Testament- Decalogul

a) În definiţia dată Sfinţilor la prima lecţie am văzut că aceştia sunt creştini sau persoane alese care în timpul vieţii pământeşti au dus o viaţă morală şi religioasă desăvârşită. b) Aşadar, dobândirea sfinţeniei necesită un efort aparte care implică şi respectarea unor anumite norme morale. c) După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, promiţându-i omului venirea unui Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos. Poporului evreu, cel din care urma să Se nască Mântuitorul promis şi care trebuia pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa. Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10 Porunci, au fost descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea poporului Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai importantă lege scrisă a Vechiului Testament. Primele patru porunci reprezintă datoriile faţă de Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele. Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei, harului şi răscumpărării de la Dumnezeu. Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20, 2-3) Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulţi dumnezei. Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să ne menţinem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu. Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji. De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum. Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei porunci. Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, adică le arătam respect. Porunca a II-a: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Ieş. 20, 4-6) Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei. În creştinism, cuvântul idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli. Toate realităţile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în idoli. Principalii trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăţia şi puterea. Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia fericirii şi libertăţii ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependenţă iraţională faţă de săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru. Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca a IlI-a: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieş. 20, 7) Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când încercăm să-I captăm forţa şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu. Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune, nu respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa Lui voinţei noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este însă păcat atunci când este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte. Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-Iface lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică. Spunea cineva că cel ce înjură nu are nici demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului. Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-11) Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie consacrată Lui. La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice. Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie. Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică. Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie. Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit Dumnezeu. Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu. Porunca a V-a: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieş. 20, 12) A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din toate locurile. Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor calitatea Sa de Creator. Ea se arată prin ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o arătăm, concretizat în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în viaţă cât şi după moarte. Cinstirea părinţilor arată cât de mult II iubim noi pe Dumnezeu, Părintele suprem. Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă de grijă: pe preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le luminează mintea şi pe naşii de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a fi creştini. Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se îngrijească de buna lor stare trupească şi sufletească. Porunca a Vl-a: Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13) Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort, eutanasie. Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur viaţa, prin urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a altuia. Crima este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşază în locul lui Dumnezeu, singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un act de uzurpare a autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră, inviolabilă, intangibilă. Cel ce încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi. Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate să-1 săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi niciodată. Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut, avortul, distrugerea unei fiinţe nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt grave, atât pentru pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui. Astfel, copilului i se ia dreptul de a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai târziu, de mustrări de conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină. Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul de moarte, cu scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este curăţitoare de păcate. Cel ce se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un sinucigaş. De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi războaiele, răpirea şi luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputările,mutilările. Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau faptele necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui. Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14) Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a celor necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează fecioria, dar şi taina cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei. Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi pe al celuilalt de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt". Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea cu gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Mt. 5, 28). Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat împotriva firii umane şi a buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28). De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea indecentă, care incită de fapt la acest păcat. Porunca a VIII-a: Să nu furi! (Ieş. 20, 15) Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne aparţin. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a bunurilor altor oameni; luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor necesare menţinerii vieţii cu un preţ foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor; mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat; neîmplinirea cu conştiinciozitate a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri închinate lui Dumnezeu; cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana prin muncă cinstită. Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii să se bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care doresc mai mult decât au nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului. Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este decât un simplu administrator şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului cu tot ce este pe el. Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai prin muncă cinstită. Porunca a IX-a: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieş. 20, 16) Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, cu scopul de a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie cu scrisul, cu fapta sau cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când cineva ştie că un anumit lucru ce se spune despre altcineva este fals şi, cu toate acestea, nu spune adevărul, ci tace). Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să spunem adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate, întunecând prin aceasta chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea, dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni, născând certuri, dezbinări şi stricând prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul în altul, să se urască. Prin minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în Sfânta Scriptură tatăl minciunii (In. 8, 44). Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată. Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Ieş. 20, 17) Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul, adică dorinţa după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, pentru că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece pofta naşte păcatul, care duce la moarte veşnică. Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni sau de la diavol. Prin această poruncă se urmăreşte de fapt stârpirea din rădăcină a cauzelor răului care sălăşluiesc în inima omului.

Clasa a XII-a.Rolul tinerilor în apărarea vieţii (combaterea suicidului si eutanasiei)

Ortodoxia învaţă că viaţa este un dar de la Dumnezeu, ca urmare a iubirii Sale. De aceea, viaţa umană trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a dat viaţă nu doar pentru o existenţă biologică, ci pentru veşnicie. Dumnezeu este singurul Care hotărăşte totul în ce priveşte viaţa fiecăruia. De aceea, noi trebuie să respectăm viaţa semenului ca pe propria noastră viaţă. Insă, mai mult decât asta, fiecare din noi avem datoria de a evita tot ceea ce ne-ar putea primejdui sau distruge propria noastră viaţă. Păcatele împotriva vieţii sunt multe, începând cu violenţa şi terminând cu eutanasia sau suicidul. Pentru că tinerii sunt cei mai expuşi acestor factori de degradare a demnităţii umane, este foarte important ca ei să nu cadă pradă acestor tentaţii, pentru a nu-şi risipi viaţa. Violenţa poate fi verbală, adică ţipete, înjurături, sau fizică, prin bătăi, lovituri cauzatoare de răni sau chiar de moarte, fiind generată de cele mai multe ori de mânie necontrolabilă. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă la o viaţă liniştită: Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5). Violenţa are efecte grave atât asupra trupului, dar şi asupra psihicului tânărului, acesta putându-şi pierde încet stima de sine sau poate prezenta tulburări de integrare socială. În faţa violenţei, tinerii au mai multe posibilităţi: fuga, apelarea la autorităţi, ajutorul străin, dar şi propriile puteri. Un aspect important este încercarea de a evita motivul violenţei, printr-un comportament controlat şi stăpânire de sine. Sinuciderea, una dintre cele mai mari plăgi ale societăţii, se defineşte prin curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi. în afară de nebunie, deznădejdea este cea care duce la sinucidere. Ea înseamnă pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cauzele fiind necredinţa, mândria, frica şi mai ales lipsa unui duhovnic bun. Dacă alte păcate lasă posibilitatea pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna o astfel de posibilitate, cel ce apelează la ea aruncându-se definitiv în suferinţa veşnică. Sfânta Scriptură ne oferă exemple care îndeamnă împotriva sinuciderii! Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţifaci nici un rău, că toţi suntem aici (Fapte 16, 27-28); Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El (I In. 3, 15); Să nu ucizi! (leş. 20, 13). Biserica condamnă deci sinuciderea pentru că este crimă împotriva omului, a societăţii şi a lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit viaţa. împotriva păcatului deznădejdii şi a gândului sinuciderii, Biserica propune rugăciunea stăruitoare, spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Un alt mare păcat este eutanasia, adică metoda de provocare rapidă şi fără durere a unei morţi imediate, pentru bolnavii incurabili, cu scopul de a le curma suferinţa. Potrivit creştinismului, viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Existenţa şi libertatea omului se leagă în primul rând de Dumnezeu, apoi de părinţii săi şi de mediul înconjurător. Hotărârea de a muri nu ne aparţine, deci, nouă, ci Domnului, Care are absolută suveranitate asupra vieţii noastre. Intervenţia cu brutalitate în încetarea vieţii celui suferind, având ca pretext mila sau compătimirea lui, are la bază o înţelegere strict pământească a vieţii umane, fiind deci imorală. Mântuitorul Hristos ne-a învăţat că nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, chiar dacă pare fără sens, preţuieşte foarte mult, sub aspectul moral, pentru viaţa de dincolo, putând prilejui creştinului aflat în suferinţă căinţă pentru păcatele sale. Dacă cei ce administrează eutanasia sunt ucigaşi, cei ce-şi dau acordul de a fi eutanasiaţi, dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, sunt sinucigaşi. Această concepţie este o pervertire a sensului suferinţei. Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. Adevăratul creştin trebuie să înţeleagă că suferinţa poate duce la smerenie, la pocăinţă, la curăţare de patimi, adică la luarea crucii şi urmarea lui Hristos, către propria suferinţă şi moarte. În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească, rugăciune, tratament medical etc. Demnitatea omului constă în faptul că el este coroana creaţiei, chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26). Potrivit acestei demnităţi, omul este dator să lupte împotriva patimilor din el, care nu fac altceva decât să degradeze această demnitate. Din nefericire, ispitele vieţii pun în faţa tinerilor posibilitatea desfrânării, a dezmăţului, a laxismului, a delăsării. Faţă în faţă cu aceste realităţi, tinerii trebuie să ia atitudine, necedând în faţa plăcerilor pătimaşe, pentru că riscă astfel să devină robii acestora, ruinându-şi atât sănătatea fizică cât şi pe cea şi psihică şi nimicind astfel chipul lui Dumnezeu din fiecare dintre ei. Dar demnitatea umană este astăzi atacată şi de nenumărate practici făcute în numele ştiinţei, ca de exemplu donarea sau ingineria genetică, ce au scopul de a manipula viaţa umană, şi care nu sunt numai imorale, dar şi de-a dreptul antihristice. Clonarea ar anula individualitatea şi specificul persoanei umane, iar ingineria genetică transformă embrionul uman într-un simplu material folosit la diferite experimente. Tânărul poate şi trebuie să fie atent la toate aceste plăgi ale societăţii, luptând împotriva lor prin rugăciune, sfaturile prietenilor şi mai ales ale duhovnicului, dar şi prin propriile sale puteri şi convingeri.

Clasa a XII-a. Rugăciunile Bisericii pentru cei morţi

Biserica învaţă că oamenii care au murit cu păcate uşoare nespovedite, sau cei care s-au pocăit şi au murit împăcaţi cu Dumnezeu şi cu nădejdea mântuirii, chiar dacă după judecata particulară au fost trimişi în iad, nu sunt cu totul pierduţi, ci, prin rugăciuni şi fapte de milostenie făcute pentru sufletele lor, Bunul Dumnezeu poate să-i ierte pe aceştia şi să-i scoată din chinurile iadului. După moartea omului, doar trupul lui se întoarce în pământ, căci sufletul, fiind de la Dumnezeu, se întoarce la El (Eccl. 12, 7). Acolo, sufletul omului este conştient, păstrându-şi toate însuşirile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. La judecata particulară, sentinţa pronunţată, adică câştigarea raiului sau alungarea în iad, nu este definitivă, starea sufletelor putându-se schimba, în sensul că cele din iad, prin rugăciunile şi milostenia celor vii, pot fi duse în rai. Acest lucru este posibil prin faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, nu-i cuprinde doar pe cei de pe pământ, ci şi pe cei adormiţi, între aceştia fiind o neîncetată legătură, Biserica luptătoare rugându-se pentru Biserica triumfătoare şi invers: Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom. 14, 8). Rugăciunea Bisericii este cu atât mai mult ascultată de Dumnezeu (Mc. 11, 24), întrucât în rugăciunea ei se adaugă şi mijlocirile sfinţilor şi îngerilor din cer, în frunte cu Preasfânta Fecioara Măria. Practica aceasta a Bisericii se argumentează atât pe dovezi scripturistice, dar şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, în Vechiul Testament, citim că Iuda Macabeul hotărăşte să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor iudeilor care au murit în lupta contra duşmanilor, iar mai înainte de aceasta s-au închinat idolilor (II Mac. 12, 43-46). Iar în Noul Testament aflăm că: toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Mt. 21, 22). Sfântul Chirii al Ierusalimului (sec. IV) spunea: Noi ne rugăm... pentru toţi cei mutaţi mai înainte de noi, crezând că le este foarte de folos sufletelor pentru care se face rugăciunea..., iar Tertulian (sec. II-III), asemenea: Noi facem rugăciuni pentru cei morţi în fiecare an în ziua morţii lor. Ierurgiile de după înmormântare Grija noastră pentru cei morţi se arată prin rugăciunile şi slujbele rânduite de Biserică pentru pomenirea lor după înmormântare. Trebuie să pomenim întotdeauna pe cei morţi şi să ne rugăm pentru ei, atât în rugăciunile noastre personale de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele sau datele rânduite. Soroacele de pomenire şi rugăciune pentru morţi sunt următoarele: La trei zile după moarte, când se face slujbă în cinstea Sfintei Treimi şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Mântuitorului, Care S-a făcut pârgă învierii celor adormiţi; La 9 zile după moarte, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al IX-lea, când Mântuitorul pe cruce a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm ca şi morţii să-1 dobândească; La 40 de zile după moarte, în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru ca sufletul celui adormit să se înalţe şi el la cer. Se fac apoi pomeniri la 3, 6, 9 luni şi la un an după moarte, în cinstea şi slava Sfintei Treimi şi după obiceiul vechi al creştinilor care în fiecare an se adunau la mormintele mucenicilor, socotind ziua morţii lor ca ziua de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. După 7 ani se socoteşte că trupul s-a dezlegat cu totul de cele pământeşti. în mănăstiri, este obiceiul ca după acest soroc, osemintele să fie adunate şi să fie depuse în criptă sau osuar. Termenul de 7 ani, când se face ultima pomenire, simbolizează cele 7 zile ale facerii lumii. Slujba care se face pentru pomenirea şi iertarea morţilor după înmormântare se numeşte parastas, care înseamnă „a se înfăţişa înaintea cuiva", „a mijloci" - deci este o rugăciune de mijlocire pentru morţi. Ca rânduială de slujbă, parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea principală o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi de iertare, citite de preot, urmate apoi de cântarea „Veşnica pomenire". Parastasul se oficiază în biserică, după slujba Sfintei Liturghii şi apoi se merge la mormânt cu colivă, lumânări şi vin, din care se toarnă peste mormântul celui răposat. Coliva făcută din mii de boabe de grâu fiert simbolizează unirea tainică dintre toţi membrii Bisericii. Boabele de grâu înseamnă şi credinţa omului în nemurire şi înviere: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să dea rod trebuie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa, trupul omenesc se îngroapă şi trebuie să putrezească pentru a învia apoi în nestricăciune (In. 12,24; I Cor. 15,37 şi 42); Vinul, format din mii de bobite simbolizează aceeaşi unitate; Lumânările reprezintă lumina credinţei şi a faptelor bune de care are nevoie cel răposat pentru a se uni cu Hristosj. O altă rânduială a slujbei parastasului este panihida, care se oficiază atât în răstimpul dintre moartea şi înmormântarea cuiva, cât şi după înmormântare, la diferite răstimpuri de la moarte, iar în mănăstiri se face în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineaţa pentru pomenirea de obşte a tuturor morţilor. Se mai obişnuieşte să se facă pentru morţi şi „Sărindarul", care înseamnă 40 de pomeniri la 40 de liturghii consecutive. Biserica Ortodoxă Română îşi cinsteşte eroii neamului în ziua înălţării Domnului, aceştia fiind pomeniţi ca adevăraţi mucenici ce s-au jertfit pentru ţară şi credinţa lor. Pentru toţi cei adormiţi întru Domnul, Biserica noastră a stabilit zile de pomenire şi în zilele de sâmbătă numite în popor „sâmbetele moşilor" (de toamnă, de iarnă). în zilele de sâmbătă din Postul Mare, cu excepţia sâmbetei dinaintea învierii Domnului, Biserica şi creştinii pomenesc pe toţi cei adormiţi şi se roagă lui Dumnezeu pentru a fi milostiv cu ei. Slujbele de pomenire, rugăciunile pentru cei morţi, milosteniile făcute în numele lor fac parte din datoria fiecărui creştin faţă de înaintaşi şi faţă de cei dragi care au murit şi au nevoie de rugăciunile celor vii de pe pământ, pentru mântuire şi odihnă veşnică.

Clasa a IX-a. Datoriile creştinului faţă de sine

Împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu este condiţionată de împlinirea datoriilor faţă de noi înşine şi faţă de aproapele. Ce datorii avem faţă de noi înşine? În primul rând, grija de a ne păstra curate - prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti - trupul şi sufletul nostru. Trupul, nu în sensul de a-1 spăla cât mai des şi mai bine. ci curat de mizeria păcatului - aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel care numeşte trupul, locaş al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19). în al doilea rând, să avem grijă de a nu cădea in cealaltă extremă, neglijând cu totul grija faţă de trup şi provocându-i astfel boli grave, tulburări şi disfuncţii organice care pot cauza uneori chiar moartea. Sfinţii Părinţi învaţă că şi o astfel de atitudine constituie un păcat grav. Sfântul Apostol Pavel spune foarte clar: purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Cât timp există un echilibru între îngrijirea trupului şi cea a sufletului - spre a fi câştigat însă cel din urmă -totul este bine. Cum putem avea grijă de sufletul şi trupul nostru? Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi: cinstirea de sine, dragostea de sine şi smerenia. Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu 1-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc de toate celelalte făpturi. Numai omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), trupul său este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19) şi numai el este chemat la fericirea, la viaţa veşnică. Creştinul îşi arată cinstirea de sine prin ferirea de faptele rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el, dar şi prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun. Cinstea sau onoarea se câştigă prin năzuinţa credinciosului de a-şi îndeplini datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine. în Sfânta Scriptură se spune că Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia (Pilde 22, 1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa. Prin dragostea de sine, creştinul, ajutat de harul Sfântului Duh, îşi foloseşte darurile primite de la Dumnezeu pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, la mântuire. Această virtute înfrânează poftele cele rele, ajută pe om să se ferească de păcat şi să se împodobească cu virtuţi. Smerenia este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile sale sunt de la Dumnezeu şi de aceea un astfel de om nu se mândreşte cu ele. Prin smerenie, omul îşi recunoaşte slăbiciunile, dar şi dependenţa de Dumnezeu. Datoriile creştinului faţă de suflet sunt foarte importante, pentru că sufletul este partea spirituală din om ce-1 deosebeşte de orice altă făptură. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care a fost înzestrat omul: mintea, voinţa şi sentimentul. Astfel, creştinul trebuie să se îngrijească în primul rând de luminarea şi înzestrarea minţii cu învăţătura propovăduită de Biserică, apoi cu cea dobândită în familie şi în şcoală. Apoi, omul trebuie să lupte ca voinţa sa să rămână statornică pe calea binelui, oricâte greutăţi sau ispite ar avea. Sentimentele pot fi întărite prin înfrânarea de patimi, prin lecturarea cărţilor folositoare pentru suflet, prin admirarea frumuseţilor naturii etc. Datoriile creştinului către trupul său se cuprind în grija de viaţa şi de sănătatea lui, ca unul ce este locuinţa şi slujitorul sufletului, templu al Duhului Sfânt. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8, 11). Pe de alta parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea. Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin: hrană potrivită, îmbrăcăminte cuviincioasă pentru ocrotirea trupului, locuinţă sănătoasă pentru odihnă şi adăpostire, muncă şi exerciţii trupeşti care întăresc puterile şi-l menţin pe om într-o bună stare, vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli etc.

Clasa a IX-a. Datoriile creştinului faţă de aproapele

Cei care ne înconjoară în această lume sunt cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni sau mai puţin prieteni, tineri sau bătrâni, sfinţi sau păcătoşi. Datoriile faţă de semeni au fost precizate de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: celui ce voieşte ...să îţi ia haina ta, lasă-i şi cămaşa (Mt. 5, 40); celui ce te bate pe tine peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt... (Lc. 6, 29); iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...(Lc. 6, 35). Să nu uităm că mântuirea noastră va depinde de trei factori: cum am ştiut să păzim poruncile lui Hristos, cum am ştiut să ne sfinţim pe noi înşine şi cum am încercat să-L facem viu pe Dumnezeu în inima şi sufletul aproapelui nostru. Şi cum putem să facem aceasta din urmă? Împlinind ultimele şase porunci ale Decalogului. Toate acestea se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea sau respectarea aproapelui; dragostea către aproapele; dreptatea faţă de aproapele. Cinstirea aproapelui este recunoaşterea vredniciei pe care o are orice semen al nostru. Toţi oamenii fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, au datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. In virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In. 13, 35). Dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectarea vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi tuturor bunurilor lui. Ea este temelia bunei rânduieli între oameni. Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39) şi: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Lc. 6, 31). Datorii faţă de viaţa sufletească a aproapelui: rugăciunea, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi; exemplul, pilda bună, sfatul; întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat; mângâierea celor întristaţi şi iertarea celor ce ne greşesc de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22); răsplătirea răului cu bine etc. Datorii faţă de viaţa trupească a aproapelui: • faptele milosteniei trupeşti: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc; • ferirea de tot ceea ce ar putea primejdui sau nimici libertatea, sănătatea şi viaţa semenului (de exemplu, omorul şi furtul).

Clasa a X-a. Legea morală a Noului Testament - Fericirile

Predica de pe munte adresată de Domnul nostru Iisus Hristos mulţimilor prezintă explicit Legea morală a Noului Testament. Fericirile sunt nouă îndemnuri cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi-a început Predica de pe Munte. Ele sunt îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi în viaţa de toate zilele, sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice. Spre deosebire de cele 10 Porunci, Fericirile nu poruncesc, scoţând în evidenţă faptul că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să asculte de El, omul fiind liber să împlinească sau nu cuvântul Său. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în sufletul celui ce-L ascultă, în locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în locul durităţii, blândeţea şi omenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei, milostenia; în locul urii şi războiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru dreptate. Fericirea I: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. (Mt. 5, 3) Sărăcia cu duhul înseamnă smerenia de bunăvoie. Cei care au această virtute sunt lipsiţi de cele două păcate, mândria şi egoismul, care au dus la pierzanie pe îngerii răi, dar şi pe primii oameni. Săraci cu duhul sunt toţi oamenii care cugetă necontenit la mântuire şi-şi dau seama că sunt departe de ea, din cauza păcatelor. Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, nu au lăsat ca acestea să fie motiv de mândrie. Ştiind că tot ce au este de la Dumnezeu şi că nu se pot mântui fără ajutorul Lui, ei imploră necontenit harul Său, iertarea păcatelor, şi sunt conştienţi că atât timp cât sunt în trup, se află departe de fericirea veşnică. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, se consideră păcătoşi şi se străduiesc mereu să urce cât mai sus pe scara desăvârşirii. Răsplata celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde în Dumnezeu, ei au dobândit-o încă de pe pământ, dar o vor gusta în mod deplin numai în viaţa viitoare. Fără virtutea smereniei, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină, pentru că nu ar mai avea dorinţa de a lupta cu patimile şi de a dobândi virtutea. Fericirea a II-a: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (Mt. 5, 4) Mântuitorul ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericirea veşnică. Dar aici nu sunt fericiţi cei ce plâng pentru că le lipsesc bunuri materiale ori pentru că au fost jigniţi, ci numai cei ce-şi plâng păcatele prin care au supărat pe Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea că întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău (II Cor. 7, 10). Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru păcatul săvârşit, când ele sunt rezultatul unei pocăinţe sincere, atunci sunt într-adevăr aducătoare de iertare. Aici sunt fericiţi nu numai cei ce-şi plâng propriile păcate, ci şi cei care suferă din cauza păcatelor semenilor, rugând pe Dumnezeu să-i întoarcă pe aceştia la pocăinţă. Ei urmează astfel pilda Domnului Iisus Hristos, Care S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce nu voiau să se pocăiască. Răsplata tuturor acestora este mângâierea dumnezeiască, ceea ce înseamnă iertarea păcatelor în viaţa de acum, iar pentru viaţa viitoare, dobândirea împărăţia cerurilor, fericirea veşnică. Fericirea a III-a: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5) Înţeleptul Solomon spune despre omul blând că „e mai de preţ decât un viteaz... mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi...” (Pilde 16, 32). Oamenii ce dobândesc această virtute iubesc chiar şi pe cei ce le pricinuiesc necazuri şi supărări, iubire poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc (Mt. 5, 44). Blândeţea ne învaţă să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc şi să ocolim orice prilej de ceartă. Cei blânzi sunt scutiţi de multe supărări şi tulburări, capătă o bună influenţă asupra celor din jur, şi pot să stingă ura şi mânia îndreptate împotriva lor. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, cei blânzi se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină, pe care o împărtăşeşte şi celor din jur. Prin blândeţe, ei pătrund în sufletele oamenilor şi, cu ajutorul blândeţii, ei câştigă simpatia şi bunăvoinţa oamenilor. Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Răsplata deplină va fi dată însă celor blânzi în viaţa viitoare. Fericirea a IV-a: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura, (Mt. 5, 6) Domnul îi binecuvintează pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuie ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi acei care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze binele. Sensul original al cuvântului dreptate este în Vechiul Testament şi înseamnă virtutea în general, adică desăvârşirea morală creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrana trupească. Răsplata făgăduită de Mântuitorul celor ce caută dreptatea este saturarea. Dacă plăcerile oferite de bunurile materiale nu satisfac pe deplin, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie necontenită. Această saturare promisă trebuie înţeleasă ca o împlinire a dorinţei după desăvârşire şi sfinţenie. In împărăţia cerurilor, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, aceştia nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii. (Apoc. 7, 16-17) Fericirea a V-a: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. (Mt. 5, 7) Prin milostenie, noi ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv (Ps. 85, 14) şi îl urmăm pe Fiul Său, Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii. Milostenia este bună şi bineplăcută dacă e făcută în numele Domnului şi nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţa oamenilor. Milostenia creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape. Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute; învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat; rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru; mângâierea celor întristaţi; răsplătirea răului cu bine; iertarea celor ce ne greşesc. Răsplata pe care ne-o oferă milostenia este iertarea păcatelor, la Judecata de Apoi: Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iac. 2,13). Fericirea a VI-a: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. (Mt. 5, 8) Cei curaţi cu inima sunt cei lipsiţi de vicleşug, cei care prin eforturi stăruitoare, prin rugăciuni şi posturi, s-au eliberat de patimi, dobândind atât curăţenie sufletească, cât şi trupească. Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu oprea păcatul cu fapta, adică omorul, închinarea la idoli, furtul, prin această fericire se cere nu numai înlăturarea păcatului, ci şi izvorul lui, adică gândul de a păcătui, pornirile rele care se află în inimile noastre şi care ne îndeamnă să călcăm voia lui Dumnezeu. Răsplata celor curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu, adică simţirea măreţiei, bunătăţii şi dragostei Sale. însă această vedere nu este deplină în această viaţă. De aceea, plata celor curaţi cu inima se va realiza deplin în împărăţia cerurilor, în cartea Apocalipsei citim că drepţii îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor (Apoc. 22, 3-4). Fericirea a VII-a: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. (Mt. 5, 9) Pacea oferă condiţiile prielnice pentru viaţa şi activitatea noastră în vederea prosperităţii şi a fericirii, fiind deci unul dintre cele mai mari bunuri ale oamenilor. Această pace izvorăşte în primul rând din pacea omului cu Dumnezeu, apoi din pacea omului cu sine însuşi, de care se bucură doar cei ce săvârşesc binele. După învăţătura Bisericii, făcători de pace sunt, în primul rând, cei ce fac rugăciuni şi postesc pentru împăcarea cu Dumnezeu, adică pentru revărsarea păcii lui Dumnezeu peste toţi oamenii. Făcători de pace sunt, de asemenea, toţi cei care iartă pe duşmanii lor şi care, prin intervenţii şi prin comportare exemplară, contribuie la înlăturarea certurilor şi a conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie. Dar făcători de pace sunt şi cei care reuşesc să stăpânească poftele rele ale trupului. Aceştia ajung la pacea sufletului cu Dumnezeu, la starea de armonie interioară care transformă pornirile rele din om în lucrări binefăcătoare. Toţi aceştia primesc de la Domnul ca răsplată numirea nobilă, asemănătoare cu a lui Hristos, împăratul păcii, de fii ai lui Dumnezeu, dar şi starea harică de fericire veşnică. Fericirea a VIII-a: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,că a lor este împărăţia cerurilor. (Mt. 5, 10) Cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor sau pentru virtuţile lor creştine, au suferit şi vor suferi prigoane din partea semenilor: „Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne...” (Evr. 11, 35-37). Modelul desăvârşit al Celui ce a suferit din cauza dreptăţii a fost Fiul lui Dumnezeu, despre Care nimeni nu a putut să spună că a săvârşit vreun păcat sau vreun rău cât de mic, sau a spus vreo minciună, şi Care, totuşi, a fost urât, batjocorit, prigonit şi omorât. Răsplata tuturor acestora, a mucenicilor, constă în dobândirea împărăţiei cerurilor, adică a fericirii veşnice, alături de Dumnezeu. Fericirea a IX-a: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. (Mt. 5, 11-12) Mântuitorul se referă aici la cei care vor suferi defăimări, chinuri sau moarte din cauza credinţei în El. Astăzi, prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creştine au încetat de mult. Cu toate acestea, chiar şi acum, există o pătimire pentru credinţă. Astfel, cei ce urmează calea lui Hristos, cei credincioşi, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi înapoiaţi. Toţi aceştia vor trebui să înţeleagă că suferinţele de care au parte sunt mântuitoare, sfinţitoare. Când primim suferinţa cu seninătate, în numele lui Dumnezeu, atunci necazul se transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, iar harul lui Hristos ne întăreşte inima. Tuturor acestora, Mântuitorul le adresează îndemnul de a se bucura, căci vor fi răsplătiţi în ceruri.