Clasa a XII-a. Asceza creştină

Una dintre practicile spiritualităţii ortodoxe este asceza. Din punct de vedere creştin, asceza este un exerciţiu făcut în mod conştient şi sistematic, pentru desprinderea de patimi şi dobândirea virtuţilor. În general, asceza se manifestă în trei feluri: prin exerciţii fizice, care au scopul de a stăpâni trupul, eliminarea înclinaţiilor spre rău prin cultivarea virtuţilor şi prin exercitarea tuturor puterilor psiho-fizice pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. Asceza presupune atât efort spiritual, cât şi fizic, căci ambele părţi ale fiinţei noastre suspină ă mântuire. Ea priveşte paza minţii şi a inimii, căci cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui (Fac. 8,21), voinţa de a lupta şi de a birui gândurile şi sentimentele rele. Principalele căi ascetice sunt rugăciunea, postul şi milostenia. Rugăciunea este intrarea omului în legătură cu Dumnezeu, vorbirea sufletului cu El. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea : ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinţa şi cu vocea la Dumnezeu, pentru a-L preamări, a-I mulţumi şi a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual şi fizic, ştiind că El ne aude şi ne ajută. În rugăciune, creştinul I se adresează direct lui Dumnezeu, ca unui Părinte Căruia îi destăinuie problemele, gândurile şi simţămintele sale. Rugăciunea reprezintă o necesitate fiinţială a firii omeneşti, care simte nevoia să comunice cu Făcătorul ei. Ea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune, duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul lui Dumnezeu. Rugăciunea nu e o necesitate a lui Dumnezeu, căci El nu are trebuinţă de rugăciunea noastră. Dar El vrea să vadă din partea noastră străduinţă, voinţă de a ne mântui. De aceea, chiar dacă Dumnezeu ştie ce nevoi are fiecare om, rugăciunea tot e necesară, pentru că prin ea conlucrăm de fapt cu El la mântuire, înălţându-ne la Dumnezeu şi facându-ne vas al milei şi ului Său. Pentru ca rugăciunile noastre să fie primite de Dumnezeu, trebuie întrunite câteva condiţii. în primul rând, noi trebuie să avem o credinţă sinceră, adevărată: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea (Mc. 11, 24). De menea, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, iubirea Lui şi săvârşirea a ce este plăcut înaintea Lui sunt condiţii ispensabile pentru primirea răspunsurilor la rugăciune. Nu în ultimul rând, stăruinţa în rugăciune este foarte importantă, căci Dumnezeu doreşte o jertfa din partea noastră: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tes. 5,17). Porunca rugăciunii se regăseşte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi: Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către nsul cât El este aproape de voi (Is. 55, 6); Faceţi în toată vremea, în Duhul tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru asta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Ef. 6, 18); Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în tă (Mt. 26, 41); cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină (In. 16, 24). Omul nu ştie niciodată ce îi este cu adevărat de folos pentru mântuire. De aceea, trebuie să lase totdeauna judecata şi ararea finală pe seama lui Dumnezeu. Aşa că, dacă El nu ne îndeplineşte o cerere, să avem credinţă în hotărârea Sa, fiind ari că lucrul cerut de noi fie nu ne era de folos mântuirii, fie chiar ne putea vătăma. însuşi Mântuitorul Hristos, rugându-Se Tatălui să-L ferească de pătimiri, a adăugat: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Lc. 22, 42). Postul creştin este unul dintre mijloacele prin care credincioşii dobândesc treptat virtuţi: cumpătare, răbdare, bunătate, ăţie trupească şi sufletească. Postul presupune un exerciţiu complex şi foarte eficient de educare a voinţei. Cine posteşte mie să se abţină, să se înfrâneze de bunăvoie de la hrănirea trupului cu anumite mâncăruri şi băuturi, numite în limbaj popular „de frupt" sau „de dulce" şi de la întunecarea sufletului cu gânduri şi fapte rele. Scopul postului este curăţirea de ate şi vieţuirea după poruncile dumnezeieşti. Postul creştin nu este numai un simplu exerciţiu de stăpânire a poftelor aducătoare de păcate. Acesta are în centrul său Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece Lui îi este închinat. Creştinul posteşte pentru Hristos, ca împreună cu Hristos să lână şi în viaţa pământească şi în cea de dincolo de moarte. Postul creştin are menirea de a înălţa spiritual pe tot omul care i post aduce jertfa de laudă şi mulţumire Mântuitorului. Postul este arma creştinului împotriva ispitelor trupeşti şi sufleteşti, mijlocul de întărire a credinţei, de exersare a milosteniei şi de dobândire a smereniei creştine. El trebuie unit cu rugăciunea şi milostenia, deoarece prin rugăciune şi milostenie hrănim şi întărim sufletul nostru cu irea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. în timpul postului, creştinul se roagă mai mult şi mai intens lui Dumnezeu pentru area păcatelor, pentru dobândirea virtuţilor, pentru sănătate şi linişte sufletească. Postul fără milostenie (trupească sau letească) nu are valoare. însuşi Mântuitorul a practicat postul şi a subliniat valoarea şi puterea postului unită cu rugăciunea, nta Scriptură ne spune că după scoaterea demonilor dintr-un bolnav, Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: Acest ini de demoni, nu iese decât cu post şi rugăciune (Mc. 9,29). Urmând învăţăturii Mântuitorului, au practicat postul şi rugăciunea şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, călugării, creştinii o vieţuire exemplară. Postul s-a menţinut în Biserică până astăzi, fiind un principal mijloc de purificare sufletească şi trupească. Postul creştin poate fi analizat după mai multe criterii: Clasificare După asprimea lui, postul poate fi: Postul total sau ajunarea - presupune abţinerea totală de la orice fel de mâncare şi băutură, o zi sau mai multe zile. Moise, pe muntele Sinai şi Mântuitorul înainte de a începe activitatea de propovăduire, au postit patruzeci de zile, durată greu de egalat de oamenii obişnuiţi. Acest post făcut necugetat pune viaţa omului în pericol şi Biserica recomandă evitarea exceselor şi exagerărilor, deoarece riscarea vieţii nu poate fi pe placul lui Dumnezeu; Postul aspru - permite consumarea de hrană uscată: pâine, fineţe, legume şi apă; un astfel de post a practicat Sfântul Ioan Botezătorul în valea Iordanului; Postul obişnuit - admite consumul mâncărurilor gătite, la orele de masă obişnuite, dar în cantitate mai puţină şi numai de origine vegetală; Postul uşor (cu dezlegare) - este practicat în zilele de sărbătoare din timpul unui post, fiind permisă consumarea de peşte, ulei şi vin; aceste zile sunt menţionate în calendarul creştin-ortodox. După lungimea lui, postul poate fi: Postul de o zi - miercuri şi vineri, în fiecare săptămână. Se posteşte miercuri, în semn de întristare pentru creştini pentru că în această zi a fost vândut Domnul nostru Iisus Hristos de către Iuda. Vineri se posteşte în amintirea patimilor Domnului. Tot posturi de o zi, dar speciale, sunt şi zilele de: 5 ianuarie (ajunul Bobotezei), 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) şi 14 septembrie (Ziua înălţării Sfintei Cruci). În zilele de miercuri şi vineri nu se posteşte atunci când, în calendar, în dreptul lor, scrie cuvântul „harţi" (bucurie). Posturile de mai multe zile - au fost instituite de Biserică şi sunt în număr de patru: 1.Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare) - nu are dată fixă. Este cel mai lung şi mai restrictiv post; ţine şapte săptămâni şi are dezlegare la peşte şi vin de Buna Vestire (25 martie) şi de Florii. Prin acest post creştinii se pregătesc să întâmpine ziua învierii Domnului în curăţenie trupească şi sufletească. 2.Postul Crăciunului (15 noiembrie - 25 decembrie) - este postul prin care creştinii întâmpină Naşterea Domnului. 3.Postul Sfinţilor Apostoli - variază ca durată între 3 şi 14 zile, în funcţie de data Sfintele Paşti şi se termină la 29 iunie. Prin acest post creştinii comemorează moartea mucenicească a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. 4. Postul Sfintei Marii (1 - 15 august) - este închinat Adormirii Maicii Domnului. În funcţie de numărul de credincioşi care postesc în acelaşi timp, postul poate fi: post general (toată Biserica), post regional sau local (o regiune, localitate, eparhie). Acest fel de post este fixat de conducerea Bisericii în caz de calamităţi sau doliu în memoria unei mari personalităţi. Postul poate fi şi particular sau individual, când este ţinut de unii credincioşi în orice perioadă a anului, pentru nevoile lor proprii. Creştinismul acordă o mare importanţă postului, ca mijloc de progres spiritual, ca semn de respect şi ca jertfa adusă lui Dumnezeu. Prin post se biruie răul, se luminează sufletul şi omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc pentru păstrarea sănătăţii organismului. Postul practicat numai din raţiuni medicale (regim alimentar) nu are valoare spirituală. Milostenia Izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, milostenia constă în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi în nevoi. în Noul Testament, Mântuitorul garantează mila divină pentru cei care fac dovada milosteniei: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5,7). Prin milostenie, inima noastră devine o adevărată jertfa adusă lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să socotim milostenia ca pe o povară, ci ca pe un dar, pentru că prin milostenie dobândim mai mult decât am dat. Milostenia este bună şi bineplăcută cerului dacă e făcută în numele Domnului, nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţă de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevărat creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de aproapele şi să fie făcută cu discreţie, nu într-un duh de mândrie (Mt. 6, 2-4). Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit mult-milostiv (Ps. 85, 14) şi îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii. Faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat; îmbrăcarea celui gol; cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi; cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor; îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape sau a săracilor. Aceste fapte de milostenie le întâlnim în Sfintele Evanghelii: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 34-36). Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute, căci: dacă unul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva , să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iac. 5, 19-20); învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi; sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat: îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi (I Tes. 5, 11,15); rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru: mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5, 16); mângâierea celor întristaţi: îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tes. 5, 14); răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5,44); iertarea celor ce ne greşesc de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22).

Clasa a X-a. Virtute şi păcat

Libertatea pe care o are omul este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu. În ce constă această libertate? Tocmai în a alege între un lucru şi altul sau, în cazul vieţuirii creştine, a alege între păcat şi virtute. Omul nu este o fiinţă pur şi simplu liberă şi gata. Această libertate a lui trebuie folosită cumva: fie spre bine, fie spre rău. Adevărata libertate va apărea în funcţie de ceea ce va alege; abia atunci se va vedea: este un om liber sau nu? Paradoxurile nu se opresc însă aici. Tânărul care caută libertatea o face uneori în sensul opus celui bun. Şi crede că este firesc să procedeze astfel. însuşi felul în care se simte, îi spune că este un om liber. În ce costă paradoxul? Tocmai în faptul că virtutea, prin părutele închistări sau constrângeri la care îl supune pe om, promite adevărata libertate, iar păcatul, chiar dacă tânărul poate face orice trăsnaie posibilă, adevărata robie. Este poate de neînţeles acest lucru. În Sfânta Evanghelie se specifică însă foarte clar: atât timp cât facem păcatul, suntem robi ai păcatului. Un om liber cu adevărat nu este neapărat cel căruia i se pare că toată lumea este a lui. Dacă el are o anumită patimă - spre exemplu beţia sau fumatul - iată, rob este al patimii. Oriunde s-ar afla, cade sub stăpânirea ei. Pe când, cu cel ce nu este ţinut de nimic din această lume, nu se întâmplă astfel. Chiar dacă ar sta întreaga viaţa închis într-o temniţă, va fi mai liber decât foarte mulţi din cei ce se află afară. Este greu de înţeles cum şi în ce fel se întâmplă aceste lucruri. Ortodoxia nu se învaţă numai stând la birou sau citind cărţi despre ea, ci intrând efectiv, prin trăire şi viaţă, în interiorul ei. De aceea, lucrurile de mai sus vor fi înţelese numai atunci când vom avea curajul de a-L trăi pe Dumnezeu liberi. Pentru că este cu mult mai greu a fi liber - în adevăratul sens al cuvântului - decât a fi un prizonier al propriilor porniri. Şi, ceea ce este mai grotesc, este faptul că prizonierul (care poţi fi) nu este păzit de altcineva decât tot de tine. Tu însuţi nu vrei să deschizi uşa care dă spre libertate. Cheia este la tine, tu în celula întunecată şi mucegăită a vieţii păcătoase, însă, nu uita că nu eşti singur. Ai libertatea de a deschide uşa. Fă-o şi vei trăi! Dacă alegi virtutea creştină, află că ea este statornicia în a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, poruncile dumnezeieşti. Ea îşi are izvorul în dragostea curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fapta bună este virtute numai atunci când este statornică şi când cucereşte întreaga fiinţă a creştinului. Virtutea presupune direcţionarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care ne îndeamnă mereu la fapte rele. De o foarte mare importanţă este ca statornicia în virtute să fie de bunăvoie, căci altfel ea nu este decât o simplă faptă bună. Nu se poate vorbi de virtute dacă ea nu este arătată prin fapte: Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Rom. 2, 13). Virtuţile sunt strâns legate unele de altele. Astfel, nu se poate spune că un om are doar o virtute, căci ele se completează şi se desăvârşesc unele pe altele. Prin practicarea virtuţilor, omul devine plăcut lui Dumnezeu, urcând pe scara către desăvârşire. Odată câştigate, ele trebuiesc mereu practicate, hrănite, căci altfel se pot pierde. Chiar dacă are virtuţi, omul nu trebuie să creadă că le-a dobândit numai prin osteneala sa, ci să vadă în ele mai ales darul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. în locul său, însă, sunt întrebuinţate alte cuvinte: dreptate, evlavie, faptă bună etc. Chiar dacă virtutea este una, pentru că şi izvorul ei este Unul, Dumnezeu, se poate face totuşi o clasificare a virtuţilor în: virtuţi teologice şi virtuţi morale. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, fiind înzestrat cu raţiune, voinţă şi sentiment şi este chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Folosindu-se doar de puterile sale fireşti, omul nu poate să dobândească această asemănare. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, îi întinde o mână de ajutor prin harul ce se revarsă asupra lui, prin virtuţile: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele au fost date creştinilor deodată cu harul sfinţitor, prin Sfânta Taină a Botezului. Ele sunt temelia, dar şi încununarea vieţii creştinului. Mântuirea - scopul vieţii creştine - nu este posibilă fără aceste trei virtuţi. Ele nu sunt dobândite prin lucrarea noastră, ci sunt daruri ale Sfântului Duh, pe care le primesc toţi creştinii botezaţi. Păcatul însă le slăbeşte şi poate chiar să le facă să dispară, dar prin străduinţă şi lucrarea cea bună, ele rodesc şi îşi fac simţite prezenţa. E nevoie, aşadar, nu doar de darul primit, ci şi de stăruinţa şi osteneala noastră. Sămânţa de grâu nu poate încolţi şi deveni plantă dacă nu există condiţii prielnice: umezeală, căldură, lumină. La fel, harul divin nu face să rodească aceste virtuţi fără lucrarea noastră continuă. Aceste virtuţi sunt într-o strânsă legătură una cu alta. Pe Dumnezeu îl cunoaştem prin credinţă; ne îndreptăm spre El, scopul cel mai înalt, prin speranţă (nădejde); ne unim cu El în modul cel mai deplin, încă aici pe pământ, prin dragoste. Urmând această cale, putem ajunge la mântuire. Nimeni nu poate vedea virtutea în sine, căci ea nu este o fiinţă sau un lucru. Totuşi, aceste trei virtuţi sunt uneori reprezentate sub chipul a trei fecioare: credinţa, ca o fecioară îmbrăcată în haină albastră, având în mână o cruce; nădejdea, ca o fecioară îmbrăcată în haină verde, ţinând în mână o ancoră; iubirea, ca o fecioară îmbrăcată în haină albă, purtând în mână o floare. Dacă virtuţile teologice sunt sădite în suflet chiar de Dumnezeu şi sunt întipărite prin trăirea aleasă, plină de rugăciune, virtuţile morale sunt câştigate şi prin puterile naturale cu care e înzestrat omul: inteligenţă, voinţă, simţire. Omul, dacă doreşte şi se străduieşte, poate deveni înţelept, cumpătat, curajos, drept; bineînţeles, nu dintr-o dată, ci treptat, progresând din ce în ce mai mult în fapte bune. Trebuie studiu individual, observarea atentă a propriilor fapte, evitarea răului, ascultarea de cei mai mari. Pentru că aceste virtuţi ordonează viaţa şi relaţiile dintre oameni după legile morale, ele se numesc virtuţi morale. Dar se numesc şi virtuţi cardinale pentru că stau la baza celorlalte virtuţi: smerenia, blândeţea, bunătatea, mila, răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine, rugăciunea neîncetată etc. Despre aceste virtuţi s-a vorbit cu mult înainte de creştinism. Dar pentru creştini ele au un înţeles aparte, mai bogat decât cel pe care l-au descris înţelepţii din vechime. Dreptatea creştină este virtutea prin care credincioşii îşi îndeplinesc cu voie hotărâtă şi cu conştiinciozitate toate datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. A fi drept însemnă a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Lui Dumnezeu I Se cuvine supunere, ascultare, închinare şi preamărire. Aproapele trebuie respectat, cinstit şi ajutat la nevoie, pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu şi toţi sunt egali în faţa Lui. Dreptatea vrea binele pentru toţi, aducând armonie şi bună înţelegere, învingând răul prin bine. Curajul sau bărbăţia creştină este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi îndeplini cu statornicie toate îndatoririle sale şi de a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile vieţii. Curajul se dovedeşte în lupta împotriva lucrurilor care pun în primejdie înfăptuirea binelui, în răbdare, în suferinţă şi în întărirea nădejdii în mai bine. E nevoie de curaj pentru a duce o viaţă virtuoasă, a spune numai adevărul, a înfrunta greul vieţii, în tot ceea ce face, creştinul trebuie să dea dovadă de curaj, plecând de la îndemnul: Doamne ajutai În Istoria Bisericii găsim mulţi sfinţi care „şi-au dus crucea" cu mult curaj, îndurând mari chinuri şi chiar jertfindu-se pentru Hristos. Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate lucrurile şi faptele sale: în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte, în vorbe şi în toată purtarea. Excesele de orice fel dăunează atât sănătăţii trupului cât şi sănătăţii sufletului. Creştinul cumpătat este milostiv, împărţind din ceea ce are la cei ce nu au, căci nu bogăţia îl face pe om fericit. Înţelepciunea creştină este capacitatea creştinului de a judeca şi de a chibzui lucrurile astfel încât să nu supere prin faptă sau prin cuvânt pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea nu este doar rezultatul învăţării, ci şi un dar primit de la Dumnezeu. înţeleptul creştin are capacitatea de a discerne între bine şi rău, de a găsi cea mai bună soluţie la o anumită problemă sau situaţie delicată. Aceste patru virtuţi, alături de credinţă, nădejde şi dragoste, formează temelia unei vieţi creştine sănătoase. Dacă te îndrepţi spre păcat, află că el este călcarea cu deplină ştiinţă şi voinţă a voii lui Dumnezeu. El nu-şi are începutul în Dumnezeu şi El nici nu-1 doreşte, îngăduindu-1 însă, pentru a nu afecta libertatea omului. Originea păcatului stă în voinţa liberă a diavolului şi apoi a protopărinţilor noştri care, învoindu-se cu sfatul celui rău, au călcat porunca Creatorului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din dorinţa de a fi întocmai ca Dumnezeu (Fac. 3, 4-7). Astfel, păcatul a intrat în firea omului, cu toate că el nu ţine de firea omului, căci Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte (Faci, 31). Dacă păcatul este o faptă izolată, patima este deprinderea şi persistarea în păcat. Ea este opusă virtuţii, devenind o a doua natură a omului. Sfinţii Părinţi vorbesc de mai multe trepte până la făptuirea păcatului. Astfel, prima treaptă este ispita, adică îndemnul spre păcat. A doua treaptă este pofta, acum gândul omului complăcându-se cu ispita adusă de diavol. Penultima treaptă este consimţirea, când omul acceptă să facă fapta cea rea, iar ultima este înfăptuirea, adică săvârşirea propriu-zisă a păcatului. Prin păcat, omul se distanţează de Dumnezeu, asemănându-se animalelor. Persistenţa în păcat provoacă moartea sufletească. Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal. Păcatul strămoşesc a fost făcut o singură dată de Adam şi Eva în Rai, el moştenindu-se sub formă de slăbiciuni şi înclinaţie spre rău, prin naştere, de toţi urmaşii acestora. Acest păcat se şterge prin Sfânta Taină a Botezului. Păcatele personale sunt cele săvârşite de fiecare om în parte şi se clasifică astfel: păcate uşoare, care nu presupun o abatere gravă de la poruncile divine; păcate grele; capitale; împotriva Sfântului Duh; strigătoare la cer. Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul strămoşesc şi sunt în număr de şapte: mândria, iubirea de bogăţie, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt cele ce încalcă conştient legea divină. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cele împotriva credinţei sunt: indiferentismul religios, necredinţa, erezia, apostazia, superstiţia şi magia. Cele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea, încrederea peste măsură în iertarea lui Dumnezeu. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţapână la moarte, neacceptarea lucrărilor Bisericii în viaţa noastră etc. Păcatele strigătoare la cer sunt cele ce reclamă pedeapsă chiar aici, pe pământ. Ele murdăresc tare chipul lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate, fiind făcute cu premeditare. Dintre ele, enumerăm: uciderea, homosexualitatea şi alte perversiuni sexuale, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, necinstirea părinţilor etc. Viciul intră tot în categoria păcatului. El este voia statornică de a călca poruncile lui Dumnezeu. Cel vicios are cunoştinţă de starea în care se află, dar nu-1 deranjează, făcându-i plăcere să stăruiască în această fărădelege. Păcatul poate fi învins prin voinţă proprie şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Mijloacele clasice de luptă împotriva păcatului sunt: rugăciunea (Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită - Lc. 22, 40); postul (Acest neam de diavol nu iese decât cu post şi cu rugăciune - Mt. 17, 21); virtutea, fapta bună (Staţi împotriva diavolului şi va fugi de voi - Iac. 4, 7); pocăinţa, urmată de mărturisirea păcatelor.

Clasa a XII-a. Rolul dialogului ecumenic

Încercări de unire s-au făcut destul de multe, atât pe timpul împăraţilor bizantini din secolele al Xl-lea - al XV-lea, cât şi în zilele noastre. Din păcate, aceste încercări nu au dus la nici un rezultat, din două motive: 1. În primul rând, peste toate aceste reuniuni împărăţea mândria omenească ce nu voia să recunoască greşelile făcute de un popor sau altul în decursul istoriei, greşeli care au fost în defavoarea Sfintei Biserici. 2. În al doilea rând, din cauza intereselor politice. Cele mai puternice state doresc să-şi impună supremaţia peste altele mai mici. Este normal ca în acest caz, cei robiţi să urmeze credinţa statului cuceritor. De aceea, nu s-a ajuns la nici un rezultat, ba ruptura s-a adâncit şi mai mult. Prin ecumenism sau mişcare ecumenică înţelegem tendinţa manifestată în lumea creştină a secolului XX de unire a tuturor Bisericilor, pentru a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor. Apărută iniţial în sânul Protestantismului, dorinţa de refacere a unităţii Bisericilor a găsit ecou favorabil şi în rândul Bisericilor Ortodoxe şi Romano-Catolice. Mişcarea ecumenică s-a conturat sub acest nume, în chip pregnant, din 1920, şi îşi are rădăcinile în iniţiativele şi acţiunile întreprinse în lumea anglicană şi protestantă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. La 22 august 1948, la Amsterdam, în Olanda, s-a întemeiat „Consiliul Ecumenic al Bisericilor" prin fuzionarea mai multor Biserici şi grupări creştine. Statutul prevede: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), este o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor... Din CEB fac parte confesiunile protestante şi câteva Biserici Ortodoxe. Biserica Romano-Catolică nu face parte din CEB. La început, Bisericile Ortodoxe au refuzat să participe la Adunarea generală a CEB, întrucât programul mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei. însă Patriarhul ecumenic Atenagora I de Constantinopol a recomandat Bisericilor Ortodoxe colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Biserica Ortodoxă Română a intrat în 1961. Au mai intrat în CEB: Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Polonă, Biserica Ortodoxă Sârbă. De-a lungul anilor, au avut loc mai multe Adunări generale ale CEB, care au dezbătut diferite teme de o importanţă majoră pentru contextul lumii contemporane. În cadrul acestui Consiliu Ecumenic, Biserica Ortodoxă are conştiinţa că ea este „Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească", aceasta fiind de fapt convingerea de bază care îi ghidează pe toţi ortodocşii în relaţiile lor cu ceilalţi creştini. Ortodoxia nu se consideră atât o religie, fie ea şi cea mai bună, ci ea este Biserică, adevărata Biserică întemeiată de Mântuitorul Hristos pe Cruce, care a păstrat nealterate adevărurile de credinţă. De aceea, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică are un înţeles misionar, adică acela de a chema, de a uni cu ea toate Bisericile creştine care s-au desprins din ea, formând astfel Biserica nedivizată de la începutul creştinismului. Dar rolul dialogului ecumenic este mai mult decât promovarea discuţiilor religioase, şi anume cel de accentuare a misiunii Bisericii în societate, prin luarea de poziţie asupra fenomenelor majore actuale cu impact direct asupra oamenilor şi asupra viitorului umanităţii întregi. Ceea ce motivează Bisericile în dialogul lor este dorinţa de reconciliere, şi în această privinţă, participanţii s-au angajat să favorizeze colaborarea în toate domeniile, cum ar fi: misiunea, dialogul şi respectarea conştiinţei fiecărei persoane, să se încurajeze asociaţiile locale, instituţiile publice şi organismele europene în munca lor de reconciliere, colaborarea între confesiunile creştine în propovăduirea Evangheliei şi în combaterea păgânismului, o mai bună cunoaştere reciprocă, o oportunitate a celorlalte confesiuni de a cunoaşte Ortodoxia, ocazie pentru lumea ortodoxă de a împrumuta de la ceilalţi o anumită experienţă pozitivă pe plan ştiinţific şi social. De asemenea, dialogul ecumenic ne îndeamnă la colaborarea în vederea rezolvării unor probleme grave ale umanităţii, precum sărăcia, boala, poluarea, războaiele. Violenţa împotriva femeii este un fapt extrem de prezent în viaţa societăţii. în aceste condiţii, Bisericile au fost chemate să denunţe violenţa sub toate aspectele ei, ca formă a păcatului, ca formă de violare a drepturilor persoanei umane. O formă de manifestare a ecumenismului local din România după 1989 este reprezentată de Societatea Biblică Interconfesională, din care fac parte 12 Biserici şi confesiuni, şi anume: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Armeană Apostolică, Biserica Reformată, Bisericile Evanghelice, Vicariatul Sârb Ortodox, Vicariatul Ucrainean Ortodox, Comunitatea Penticostală, Comunitatea Adventistă, Comunitatea Baptistă de limba română şi cea de limba maghiară, precum şi Biserica Unitariană. Activitatea principală a acestei societăţi este răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în şcoli, închisori, cămine de bătrâni sau de copii orfani, realizarea traducerii Sfintei Scripturi acceptată de toţi membrii. În cadrul dialogului ecumenic, Ortodoxia şi-a adus o contribuţie remarcabilă. Ea a cerut întoarcerea tuturor Bisericilor desprinse din ea la baza doctrinară creştină a Sinoadelor Ecumenice, a accentuat necesitatea şi folosul Sfintei Tradiţii, care, alături de Sfânta Scriptură, este o mărturie a Evangheliei lui Hristos, a atras atenţia asupra învăţăturii de credinţă despre preacinstirea Maicii Domnului, a arătat că icoana este o realitate dintotdeauna a Bisericii. În ultimul timp, un număr crescut de voci vorbesc de un „ecumenism mai larg", înţelegând prin aceasta o deschidere a ecumenismului de până acum şi la alte religii şi tradiţii culturale, scopul acestui dialog inter-religios fiind fie convertirea lor la creştinism, fie stabilirea de relaţii de pace şi înţelegere, pentru o bună convieţuire. Mişcarea ecumenică este bună în intenţiile sale, însă trebuie semnalat că, după mai bine de trei sferturi de veac de consfătuiri, întruniri, congrese, discuţii şi adunări generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a realiza unitatea de credinţă în Iisus Hristos, care rămâne de fapt adevărata unitate, atât de dorită de Domnul nostru Iisus Hristos. Adevărata unitate în credinţă se va realiza atunci când creştinii Bisericilor din lume vor mărturisi într-o inimă şi un cuget ceea ce a stabilit şi ne învaţă Biserica dreptmăritoare în Simbolul Credinţei, formulat în Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381: Cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Aceasta se va realiza când va binevoi Dumnezeu ca toţi cei ce-L caută pe El cu sinceritate să se întoarcă la Biserica cea dreptmăritoare.

Clasa a IX-a. Pregătirea credinciosului pentru participarea la sfintele slujbe

Viaţa cultică are un dublu rol: abandonarea unui mod de viaţă plin de compromisuri şi păcate de către cel ce se hotărăşte să trăiască, să se adâncească, să urmeze o viaţă nouă, şi sporirea în virtute, îndumnezeirea celui care deja merge pe această cale. Sfintele slujbe sunt ca nişte porţi prin care omul intră în spaţiul sfânt al Bisericii. Fără a trece aceste porţi, el nu se poate bucura de darurile Duhului Sfânt care sunt oferite numai în cadrul Bisericii. Prin primirea lor, toate celelalte aspecte ale vieţii cultice se cer trăite. Se cere sfinţirea şi îndumnezeirea continuă a vieţii prin participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Se cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru activităţile pe care le săvârşeşte omul în decursul vieţii lui, lucru care se realizează prin Sfintele Ierurgii, adică prin acele rugăciuni care se citesc de preot atunci când credinciosul vrea să sape o fântână, să sfinţească ogorul, casa, maşina etc. Toate acestea dau o stare, dar şi cer o stare. Cam la fel se întâmplă şi în cazul în care ne hotărâm să participăm la viaţă cultică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Şi spunem „cam la fel" deoarece, pe lângă pregătirile obligatorii pe care le-am prezentat mai sus, în cazul vieţii sociale mai avem nevoie şi de o pregătire sufletească, duhovnicească, care constă în: ■ iertarea tuturor celor cărora poate le-am greşit; ■ părăsirea gândurilor rele pe care le avem asupra cuiva; ■ părăsirea păcatelor care întinează viaţa sufletească şi trupească a omului Această pregătire a noastră trebuie să fie dublată şi de o stare sufletească (şi morală) adecvată. Aşa cum nu se concepe ca la întâlnirea cu vreo rudenie sau vreun prieten(ă) bolnav să ne prezentăm spumegând de mânie, sau în cazul unei înmormântări să râdem în hohote, tot astfel, şi în Sfânta Biserică sau la vreo slujbă oficiată în orice alt loc, se cade să avem o stare sufletească (şi morală) care să permită deplina noastră curăţire de păcate şi sălăşluirea lui Dumnezeu în noi. Cu cât pregătirea noastră va fi mai sinceră şi starea morală mai apropiată de duhul pe care îl transmit Sfintele Taine, cu atât vom simţi şi noi puterea, harul şi importanţa pe care o au ele pentru mântuirea noastră. Toţi credincioşii sunt datori să meargă în mod regulat la slujbele bisericeşti şi mai ales la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică sau sărbătoare, exceptaţi fiind doar cei bolnavi. Biserica este „casa lui Dumnezeu", de care se cuvine să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinţei, curăţindu-neprin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălăndu-ne trupul în apă curată... (Evr. 10, 22). Credinciosul trebuie să-şi spele trupul, pentru că urmează să se înfăţişeze înaintea împăratului împăraţilor, dar trebuie să-şi curăţească şi sufletul prin rugăciune, pocăinţă, înfrânare de la păcate, împăcarea inimii, alungând din ea orice ură şi vrăjmăşie, pentru a putea face loc astfel lui Hristos. Pentru a ne folosi de sfintele slujbe, este bine să venim de la început, înainte de a se bate clopotul şi toaca pentru începerea slujbei. De asemenea, datori suntem fiecare să rămânem până la sfârşitul slujbei, pentru a ne putea bucura pe deplin de roadele ei. Intrând în biserică, creştinul trebuie să lase orice grijă lumească deoparte: toată grija cea lumească să o lepădăm (fragment din Heruvic) şi să aibă inima şi gândul îndreptate spre cer, spre Dumnezeu: să avem inimile!. De asemenea, în biserică se intră cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie. Bărbaţii trebuie să-şi descopere capul, iar femeile să şi-1 acopere. Cu atât mai mult trebuie să se pregătească cei ce participă la Sfânta Liturghie şi vor să se împărtăşească, căci: oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (1 Cor. 11, 27-29). De aceea, spovedania este foarte importantă, prin ea creştinul primind iertarea de păcate, fiind astfel reintegrat în Biserică. Dacă se întâmplă ca slujba să fie începută, pentru a nu deranja pe nimeni, este bine să lăsăm închinarea la icoane după sfârşitul slujbei. Preotul, fiind cel care săvârşeşte slujbele divine, este dator să se pregătească în mod special. Pentru că el se împărtăşeşte de fiecare dată când slujeşte Sfânta Liturghie, trebuie să-şi curăţească sufletul prin spovedanie, prin citirea unor rugăciuni anume fixate de Biserică, prin împăcarea cu cei cu care s-a certat, iar trupul, prin spălarea lui şi îmbrăcarea cu haine curate, pentru că va sta în Sfântul Altar, locul cel mai sfânt din biserică. De asemenea, trebuie să fie cu mare băgare de seamă, pentru a nu gusta sau bea nimic seara, după ora 24 şi nici a doua zi dimineaţă, pentru că el trebuie să se împărtăşească. înainte de începerea Sfintei Liturghii, el se îmbracă cu toate veşmintele preoţeşti, îşi spală mâinile şi se roagă lui Dumnezeu să-1 curăţe de păcate, pentru a putea săvârşi cu vrednicie sfânta slujbă. Participarea credincioşilor la slujbele Bisericii are drept scop dobândirea harului divin necesar mântuirii. De aceea, pe lângă pregătirea morală şi fizică, creştinul trebuie să se pregătească şi intelectual. Astfel, fiecare dintre noi suntem datori să cunoaştem rolul anumitor gesturi rituale, ale obiectelor de cult şi simbolistica slujbelor