ORAR RELIGIE 2021-2022 - GOOGLE CLASSROOM

 *Toate cursurile se vor desfășura conform orarului, prin intermediul aplicației Google Classroom: 

 LUNI: 

 ORA 17,00 - 10 G - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NzIz?cjc=m5nbfoc

 ORA 18,00 - 10 D - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjQ4?cjc=qrkia4b

 ORA 19,00 - 10 F - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NzEw?cjc=5u3wxqa

 MARTI:

 ORA 10,00 - 12 E - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTI4NTAwMzQ0?cjc=2yh2jan

 ORA 11,00 - 11 B  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NTky?cjc=qier3rt

 ORA 12,00 - 12 A - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0Njky?cjc=f36k56i

 ORA 13,00 - 11 F  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjMw?cjc=2u7piju

 MIERCURI: 

 ORA 08,00 - 12 F  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0Njc3?cjc=u3phynk

 ORA 10,00 - 10 B  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTI4NTAwMzkz?cjc=nagt5lo

 ORA 11,00 - 9 F - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjQx?cjc=tjurxkj

JOI:

ORA 8,00 - 11 G  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTI2OTA2NTAz?cjc=2ivjif7

 ORA 9,00 - 10 E - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjE4?cjc=mx7ymf6

 ORA 10,00 - 10 A- link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTI4NTAwMzc1?cjc=sauoaih

 ORA 11,00 - 12 C  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjY0?cjc=ettddkx

VINERI:

ORA 8,00 - 9 D  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NzAx?cjc=iucaank

 ORA 9,00 - 11 E  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NjA5?cjc=ub2ksqc

 ORA 10,00 - 9 A  - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTMyNTc0NTgx?cjc=okxcp2v

 ORA 11,00 - 11 A - link: https://classroom.google.com/c/MjA1MTI4NTAwNDgz?cjc=nsjo2fu

** Dacă aveți probleme cu conectarea prin intermediul linkului, folosiți codul de acces care este trecut după *cjc=...... și este format din 7 caractere.

Clasa a IX-a. ADORAREA LUI DUMNEZEU

 

1.     Adorarea lui Dumnezeu

Definiţie: Adorarea este cultul suprem adus lui Dumnezeu

-         Sfânta Euharistie se bucură de acelaşi cult de adorare, deoarece ea este însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Căi de cinstire: - direct, prin adorare

                        - indirect, „întru Sfinţii Săi” (Ps. 150, 1).

Forme de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu:

    - Cuvânt:  rugăciunea;

   - Gesturi: Semnul Sfintei Cruci, închinăciunile, îngenuncherile,                           mătăniile, etc.

   - Daruri oferite din iubire: pâine, vin lumânări, tămâie, roade ale pământului, etc.

2.     Rugăciunea – formă de cinstire a lui Dumnezeu, în cadrul cultului divin

- Rugăciunea publică: Sfânta Liturghie, la Biserică.

- Rugăciunea particulară: acasă, fiecare în parte.

Întreaga viaţă a omului trebuie să fie un dar adus lui Dumnezeu din iubire. Creştinii trebuie să se afle într-o permanentă stare de jertfă spirituală. (Rom. 12, 1-2)

Dumnezeu nu are nevoie de cinstirea pe care omul I-o aduce prin cult, ci omul are nevoie de curăţirea sufletului său în vederea mântuirii

3.     Păcate împotriva lui Dumnezeu

- erezia apostazia, superstiţiile ocultismul, fanatismul religios, ura faţă de Dumnezeu, lenea sufletească, egoismul;

- diverse practici: idolatria, prezicerea viitorului, spiritismul, vrăjitoria, blasfemia, sau necinstirea lui Dumnezeu, sacrilegiul.

Clasa a XI-a. Descoperirea lui Dumnezeu

Revelaţia– este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii. (lat. Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire); 
-       prin revelaţie Dumnezeu se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile sale;
-       scopul revelaţiei – este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul ultim al vieţii sale (dobândirea fericirii veşnice) aşa cum rezultă din textul următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3).
REVELAȚIA NATURALĂ:
-       omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii interioare proprii, din ceea ce vedem că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după anumite legi, ce sunt opera unei fiinţe superioare omului; (

REVELAŢIA SUPRANATURALĂ:
-       este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi  nu poate fi primită şi înţeleasă decât prin credinţă;
-     este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri prooroci etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
-       este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.

• SFÂNTA SCRIPTURĂ (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)

-       este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
-        are două părţi:
Þ  VECHIUL TESTAMENT – înfăţişează istoriarevelaţiei de la Adam                                                până la Hristos şi are 39 de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
Þ   NOUL TESTAMENT – cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli şi are 27 de cărţi canonice.

• SFÂNTA TRADIŢIE

-       este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre;
-       se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor, moştenite de la o generaţie la alta; (
Criteriile revelaţiei autentice

• Minunile:

-         sunt fenomene neobişnuite mai presus de puterea omului şi ordinea naturii, având drept cauză pe Dumnezeu şi ca scop adeverirea revelaţiei;
-         într-o minune legea este suspendată nu şi desfiinţată; ele producându-se prin derogări de la legi, pentru că sensul lor este spiritual;
-         minunea adevărată se deosebeşte de minunea falsă prin faptul că are un caracter supranatural şi un scop religios-moral;

• Profeţiile:

-         este prezicerea sau prevederea lămurită şi precisă a unui eveniment viitor, care nu poate fi cunoscut pe cale naturală, ci numai din descoperirea dumnezeiască;
-         nu trebuie confundată cu vechile oracole, cu prezicerile aşa zişilor vizionari, ori cu ale ghicitorilor de meserie, pentru că acestea sunt lipsite de claritate şi nu privesc un interes obştesc sau o conduită morală;
prevederile ştiinţifice, bazate pe calcule precise, cum sunt eclipsele de soare sau lună, ivirea unei comete, etc. nu sunt profeţii, pentru că sunt deduse cu certitudine din cunoaşterea exactă a legilor naturii.

Clasa a XII-a. Credinţa în înviere şi viaţa veşnică

 

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a nu muri. Călcând Însă porunca divină de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam, şi odată cu el toţi oamenii, a devenit muritor. La moarte, trupul omului se duce În pământul din care a fost luat, iar sufletul se Întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Dar prin Învierea Mântuitorului, Acesta a dat tuturor oamenilor posibilitatea Învierii din morţi şi a vieţii veşnice, alături de Dumnezeu.

Învăţătura despre Învierea morţilor este una dintre tezele fundamentale ale creştinismului: dacă moartea este despărţirea sufletului de trup, Învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vieţuit pe pământ.

Aşadar, prin Înviere se reface persoana umană Întreagă.

Învierea se referă doar la trupuri, căci sufletul fiind nematerial, spiritual, nu se poate descompune în nimic, după moartea trupească acesta fiind judecat de Dumnezeu şi dus fie În rai, fie În iad.

Argumente: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Astfel, Mântuitorul le spune iudeilor că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor Învia ... că vine ceasul În care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune Întru Învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele Întru Învierea osândirii (In. 5, 25, 28-29)

Aşadar, Învierea noastră din morţi se bazează pe Învierea Mântuitorului, căci precum În Adam toţi mor, aşa şi În Hristos toţi vor Învia (1 Cor. 15,22).

După Înviere, Însă, trupurile vor fi duhovniceşti şi nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după Învierea Sa: se seamănă trupul Întru stricăciune, înviază Întru nestricăciune; se seamănă Întru necinste, Înviază Întru slavă; se seamănă Întru slăbiciune, Înviază Întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (1 Cor. 15,42-44).

Trupurile drepţilor Înviaţi vor avea următoarele Însuşiri: vor fi nemuritoare, nestricăcioase, pline de putere, spirituale, pline de slavă. Trupurile celor păcătoşi vor fi şi ele nemuritoare şi nestricăcioase, însă sensibile la chinuri şi suferinţe şi Într-o stare permanentă de dezarmonie.

La Înviere, trupurile nu vor mai avea defectele corporale pe care le-au avut În viaţă, dar nici trebuinţele şi felul de viaţă pe care le-au avut pe pământ.

După Învierea şi judecata obştească a oamenilor, se va instaura ceea ce Sfânta Scriptură numeşte cer nou şi pământ nou (II Pt. 3, 13). Asta nu Înseamnă că pământul acesta va fi distrus, ci va fi transfigurat, primind o nouă ordine.

Cei drepţi vor trăi veşnic în dreptate, pace şi iubire cu sine Înşişi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În această lume a drepţilor, nu va mai fi nici moarte, nici plângere, nici durere, nici suspin (Apoc. 21, 4), ci o stare de fericire de nedescris. Frumuseţea vieţii veşnice va fi de neînchipuit: ceea ce ochiul n-a văzut şi urechile nu au auzit şi la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Sfântul Ioan Damaschin spunea că după înviere, timpul nu se va mai număra în zile şi nopţi, ci va fi o singură zi veşnică, În care lumina lui Dumnezeu va străluci peste cei drepţi.

Viaţa de veci a celor răi, însă, va fi nefericită, lipsită de vederea luminii lui Dumnezeu, o viaţă plină de chinuri veşnice.

Aceştia vor locui Împreună cu diavolii şi cu cei ce-i slujesc, tânguindu-se şi suferind, Într-o stare de Întuneric adânc, fără de sfârşit.

Dar nici fericirea drepţilor, nici nefericirea păcătoşilor nu va fi la fel pentru toţi oamenii, ci În grade diferite, În funcţie de vrednicia sau nevrednici a pe care fiecare a dovedit-o În viaţa pământească: Fiecare va primi plata după lucrul său (II Cor. 5, 10); În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (In. 14,2).

Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepţi este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele celor nedrepţi este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum învaţă Biserica Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea loc.

judecata particulară - îndată după despărţirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, în fata căreia trebuie să dea socoteală, de viaţa de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui suflet în parte. Judecătorul – Hristos. Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viaţa pământească si dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile necurate la chinuri. 

Dar nici fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata obştească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăşi unite cu trupurile. Numai cei rămaşi în viaţa aceasta pot să dobândească de la Dumnezeu uşurarea osândei sufletelor celor morţi. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea morţilor si mai ales prin pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.

Judecata obştească sau universală este învăţătura despre învierea morţilor şi despre viaţa de veci. Cei care au făcut cel bune aici pe pământ aşteaptă cu bucurie viaţa de veci, căci pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu în viaţa aceasta şi-i păzesc poruncile, făcând binele, viaţa aceea va fi intru totul fericita. Fericirea le va fi nesfârşită si neînchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Cor II 9) Aceasta negrăita fericire va consta mai ales în unirea în Duh cu Dumnezeu, în a-L vedea pe Dumnezeu faţă către faţă», în vieţuirea slăvită şi veşnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii îngeri si cu toţi sfinţii Bisericii.

Judecata obştească

-Va fi universală, pentru că se vor supune judecăţii toţi oamenii, din toate timpurile şi toate locurile, inclusiv diavolii;

- va fi solemnă şi supremă, deoarece Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos reprezintă Autoritatea cea mai mare şi se va înfăţişa la judecată în mod  solemn, impresionant;

-va fi publică, adică se va face în faţa tuturor;

-va fi dreaptă, pentru că Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos, este Însăşi Dreptatea şi Adevărul suprem

- va fi definitivă şi veşnică, adică va încheia planul divinităţii asupra creaţiei sale

-va fi Înfricoşătoare: drepţii o vor aştepta cu smerenie, iar cei cu conştiinţa încărcată de păcate grele, vor fi cuprinşi de frică mare.

Clasa a IX-a. Respectul fata de cele sfinte

LA POPOARELE PĂGÂNE Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au respectat o divinitate sau mai multe divinitati carora le-au inchinat un cult aparte. Toate lucrurile folosite in cultul zeilor erau considerate sfinte, sacre. Se hotarau anumite interdictii numite TABU-uri. Încălcarea unui tabu atragea sancțiuni: directe, adică firești, sau indirecte, adică sociale. Primele puteau să apară spontan, divinitatea pedepsind ocult nerespectarea interdicției, ca printr-o lege acționând de la sine, celelalte depinzând de intervenția zeului, a unui spirit sau chiar a șamanului ori preotului, întrucât o încălcare de tabu deschidea calea primejdiilor, culpabilul devenind el însuși sursă de pericole, e tabuat el însuși. La multe populații, violarea unui tabu, chiar involuntară, era pedepsită uneori chiar cu moartea. ÎN VECHIUL TESTAMENT Evreii au inchinat un cult aparte lui Yahweh. Dumnezeu S-a revelat pe Sine unor oameni cu viata sfanta: proorocii. Acestia transmiteau voia lui Dumnezeu si in functie de caz, conduceau poporul. O perioada buna de timp, evreii au fost condusi de Insusi Dumnezeu care transmitea voia Sa prin prooroci si judecatori. Dumnezeu Însuși stabilește modul de organizare a cultului divin (obiecte sacre Iesire cap. 25-27, slujbe, sarbatori, vesminte preotesti – Iesire cap.28, etc). Aceste lucruri sunt revelate de Dumnezeu proorocului Moise pe muntele Sinai si se gasesc in cartea Iesirea. Moise va scrie intreaga lege a Vechiului Testament, care ii va si purta numele de Legea Mozaica. Prin acest proroc, Dumnezeu da indicatiile necesare pentru construirea Cortului Adunarii (Iesire cap 26-27). Mai tarziu, prin Imparatul si Prorocul Solomon, Dumnezeu va da indicatiile necesare pentru construirea unui templu maret. În VECHIUL TESTAMENT, poporul evreu respecta cu sfinţenie chivotul Legii. Acest chivot era faurit din lemn de chiparos iar pe capac erau reprezentati doi heruvimi ca iesind din chivot. In acest chivot sacru se pastrau: tablele legii, toiagul lui Aaron si mana cu care Dumnezeu hranise poporul in pustie. Nimeni nu avea voie sa se atinga de el. Cel ce indraznea putea sa moara pe loc. Chivotul era luat de multe ori in lupte. Prezenta chivotului in timpul luptei era prezenta lui Dumnezeu care aducea biruinta. ÎN NOUL TESTAMENT Dumnezeu se descoperă oamenilor în cel mai desăvârșit mod posibil, prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Mântuitorul Iisus Hristos a ales 12 apostoli, pe care i-a întărit şi i-a învestit cu putere divină. Aceştia au ales la rândul lor episcopi, preoţi şi diaconi, cărora le-au transmis puterea divină. În biserică, cele mai importante dintre obiecte sunt cele legate de Sfânta Euharistie: sfântul disc, sfântul potir, sfântul antimis, sfântul chivot, steluţa, copia, linguriţa; alături de acestea, se mai folosesc: Sfânta Evanghelie, Sfânta cruce, cădelniţa, miruitorul, cununiile. Tot ceea ce este consacrat Domnului devine sfinţit şi sfânt. SPATIUL LITURGIC Creştinii au ridicat locaşuri de închinăciune, de întâlnire şi comuniune cu El, care însă nu-L circumscriu, ci îi ajută să Îl simtă aproape. Altarul este spaţiul sfânt în care se află sfânta masă (sfântul mormânt) şi scaunul arhieresc (prezenţa lui Hristos); acestea conferă atmosfera sacră şi dau sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. EVLAVIA CREȘTINULUI Evlavia este buna raportare a crestinului la cele sfinte, la oameni si la lume, dar si acea stare sufleteasca de permanenta constientizare a prezentei in fata lui Dumnezeu. Un om evlavios este un om ce isi masoara faptele, cuvintele si gandurile, spre a placea lui Dumnezeu intru toate. Sfantul Pavel ne indeamna spre a dobandi si pastra evlavia cea buna. "Fereste-te de basmele lumesti si babesti. Cauta sa fii evlavios. Caci deprinderea trupeasca este de putin folos, pe cand evlavia este folositoare in orice privinta, intrucat ea are fagaduinta vietii de acum si a celei viitoare" (I Timotei 4, 7-8). Sfantul Vasile cel Mare spune ca omul credincios se cunoaste dupa vorba, dupa imbracaminte, dupa mers. Din pacate, sensul cuvantului "evlavie" a ajuns sa se confunde cu tot soiul de practici babesti si superstitii locale. Omul a ajuns din ce in ce mai nepasator fata de cele sfinte, fata de viata vesnica si de responsabilitatea pe care acesta o are in lume, prin insasi prezenta lui in aceasta. Toate aceste caderi se datoreaza insa neintelegerii corecte a lumii, a existentei si a vietii sale. Evlavia trebuie sa se vada pana in cele mai mici detalii ale vietii de zi cu zi. Oare cine ar putea fi evlavios numai fata de cele mai mari, iar fata de cele mai mici sa se arate nepasator ?! Despre evlavie – dialog cu Sfantul Paisie Aghioritul Fisa de lectura – Parinte, ce este evlavia? – Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfant si traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos. – Parinte, altceva este respectul si altceva evlavia? – Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia. Pentru mine evlavia este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului si, fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el. Dupa aceea harul dumnezeiesc il tradeaza si toti il au la evlavie, il simpatizeaza, pe cand de cel obraznic se scarbesc si mici si mari. – Parinte, cum sa dobandesc evlavie? – Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare. Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru ca asa simte inauntrul lui. Desigur, inauntrul nostru exista evlavia fireasca, dar daca omul nu o cultiva, aghiuta il arunca, prin uitare, in nesimtire si neevlavie. Insa prin comportamentul celui evlavios se desteapta iarasi evlavia inauntrul lui. – Parinte, ce anume ajuta ca cineva sa se miste cu evlavie inauntrul bisericii? – Atunci cand pornesti spre biserica, sa-ti spui in mintea ta: “Unde merg? Acum intru in Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Ma inchin la icoane, lui Dumnezeu“. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi in biserica. Din biserica sa mergi in cer, si mai departe chiar, la Dumnezeu. Schita lectiei · Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au respectat una sau mai multe divinitati carora le-au inchinat un cult aparte. · Toate lucrurile folosite in cultul zeilor erau considerate sfinte, sacre. · Poporul israelit a fost singurul popor care a mentinut legatura cu adevaratul Dumnezeu, care le si da prin Moise legea Vechiului Testament (legea mozaica). · Evreii respectau cu strictete aducerea jertfelor si chivotul legii · Dumnezeu se reveleaza oamenilor intr-un mod desavarsit prin venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu. · Se instaoreaza o noua lege, a iubirii, a Noului Testament. · Comuniunea crestinilor cu Hristos se face prin Sfantul Duh. · Crestinii cinstesc cu evlavie tot ce este legat de cultul divin (slujbe, vesminte sfintite, obiecte consacrate cultului). · Sf. Paisie Aghioritul: „Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca… Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia.”

Clasa a X-a. Respectul față de cele sfinte

Ce reprezintă sfinţii? Dar sfintele moaşte? Sfinţii sunt creştini sau persoane alese, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi care, după moarte duc o viaţă fericită în cer; Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată toată puterea minunată a harului Său. Ce fel de cinstire li se cuvine sfinţilor? - Cinstirea ce li se cuvine sfinţilor este una relativă, numităvenerare, manifestată în sărbători închinate lor, biserici ridicate în cinstea lor, în slujbe de pomenire închinate lor. - Care este diferenţa dintre cinstirea sfinţilor şi cinstirea lui Dumnezeu? Sfinţilor li se cuvine o cinstire relativă numită venerare, pe când lui Dumnezeu i se cuvine o cinstire absolută, numităadorare. Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte mijlocitori ai noştri către Dumnezeu. Cinstindu-i pe sfinţi, cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Cel Care le-a dat acestora harul Său care îi ajută la desăvrşire. Care ar fi formele de cinstire aduse lui Dumnezeu şi sfinţilor? - Rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu, de mulţumire, de pocăinţă, de cerere. - Instituirea de sărbători în cinstea sfinţilor - Invocarea numelor sfinţilor spre mijlocire şi ajutor - Zidirea de biserici care poartă numele sfinţilor sau a evenimentelor din istoria sfântă. - Adoptarea numelor de sfinţi ca nume de botez. - Cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte - Aducerea de ofrande din roadele pământului… - Închinarea la moaştele sfinţilor e permisă? Da, deoarece sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu. Dacă însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunata pe care ce le-o dă atunci înseamnă că şi noi trebuie sa le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. - Aţi putea să îmi daţi câteva exemple de sfinţi care au moaşte la noi în ţară şi unde anume? Sf. Cuv. Parascheva, Iaşi; Sf. Dimitrie Basarabov-Catedrala Patriarhală din Bucureşti… - Ce fel de obiecte de cult cunoaşteţi? Sfânta Cruce, Sfântul Potir, Sfântul Chivot de pe Sfânta Masă, Sfintele Icoane - faţă de acestea trebuie să manifestăm un respect deosebit, ele fiind în contact permanent cu Sfinţenia revărsată de Dumnezeu în Biserică. De ce cinstim sfintele icoane? - Noi cinstim de fapt Sfinţii reprezentaţi în ele, nu materia, lemnul, pictura respectivă. Cinstim de fapt prototipul pe care ele îl reprezintă, persoană care există în realitate. - Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor. - Icoanele au mai fost numite şi Biblia neştiutorilor de carte.Ele au deci un rol ajutător în rugăciunea credinciosului şi uneori îl ajută să înţeleagă sensuri ale învăţăturii creştine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul şi mijlocul răspândirii învăţăturii noastre despre Dumnezeu. - Dar cinstirea Sfintei Cruci are justificare? Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea şi a îmbrăţişat-o pe ea cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de alta parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre şi să o slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci şi bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simpla spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasa jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.

Cls. a IX-a. Zeii romani și corespondenții lor în Grecia

Jupiter - conducătorul zeilor (la greci: Zeus - conducătorul zeilor)
Venus - zeița grădinilor și a câmpiilor (la greci: Afrodita - zeița frumuseții și a dorinței sexuale)
Apollo - zeul soarelui (la greci*: Apollo - zeul profeției, al medicinei și al tragerii cu arcul)
Marte - zeul războiului (la greci: Ares - zeul războiului)
Diana - zeița lunii (la greci*: Artemis - zeița vânătorii)
Esculap - zeul medicinei (la greci: Asclepios - zeul medicinei)
Minerva - zeița înțelepciunii (la greci*: Athena - zeița artelor, a meseriilor, a războiului, protectoarea eroilor)
Saturn - zeul agriculturii (la greci: Cronos - zeul cerului, conducătorul titanilor)
Ceres - zeița grâului (la greci: Demetra - zeița grâului)
Bacchus - zeul vinului și al vegetației (la greci: Dionysos - zeul vinului și al vegetației)
Cupidon - zeul iubirii (la greci: Eros - zeul iubirii)
Terra - Mama Pământ (la greci: Gea - Mama Pământ)
Vulcan - zeul focului, fierarul zeilor (la greci: Hephaistos - zeul focului, fierarul zeilor)
Juno - zeița căsătoriilor și a nașterilor, protectoarea femeilor măritate; regina zeilor (la greci: Hera - zeița căsătoriilor și a nașterilor, protectoarea femeilor măritate; regina zeilor)
Mercur - mesagerul zeilor; protectorul călătorilor, al hoților și al negustorilor (la greci: Hermes - mesagerul zeilor; protectorul călătorilor, al hoților și al negustorilor)
Vesta - păzitoarea casei (la greci: Hestia - păzitoarea casei)
Somnus - zeul somnului (la greci: Hypnos - zeul somnului)
Pluto - zeul iadului, zeul morții (la greci: Hades - zeul iadului, zeul morții)
Neptun - zeul mărilor și al cutremurelor (la greci: Poseidon - zeul mărilor și al cutremurelor)
Ops - soția lui Saturn, Zeița Mamă (la greci: Rhea - soția lui Cronos, Zeița Mamă)
Uranus - zeul cerului, tatăl titanilor (la greci: Uranos - zeul cerului, tatăl titanilor)

Cls. a XII-a. Ce este Biserica Ortodoxă de Răsărit și ce cred creștinii ortodocși?

Biserica Ortodoxă de Răsărit nu este o biserică singulară, ci mai degrabă o familie de 13 organisme care se autoguvernează, denumite după națiunea în care sunt localizate (de exemplu, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Rusă). Acestea sunt unite în înțelegerea sacramentelor, a doctrinei, a liturghiei și a guvernării bisericii, dar fiecare își administrează propriile afaceri.

Capul fiecărei biserici ortodoxe se numește „patriarh” sau „mitropolit”. Patriarhul Constantinopolului (Istanbul, Turcia) este socotit patriarhul ecumenic – sau universal. În mare, el este echivalentul Papei Bisericii Romano-Catolice. Spre deosebire de Papă, care este cunoscut ca fiind VICARIUS FILIUS DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu), episcopul Constantinopolului este cunoscut ca PRIMUS INTER PARES (primul dintre cei egali). El se bucură de o onoare specială, dar nu are putere de a interfera cu celelalte douăsprezece comunități ortodoxe.

Biserica Ortodoxă pretinde că este singura biserică adevărată a lui Cristos și caută să-și identifice originile înapoi, la primii apostoli, printr-un lanț neîntrerupt de succesiune apostolică. Gânditorii ortodocși dezbat statutul spiritual al romano-catolicilor și al protestanților, și câțiva dintre ei încă îi consideră eretici. Totuși, asemenea catolicilor și protestanților, ortodocșii mărturisesc Trinitatea, Biblia, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, pe Isus, ca fiind Dumnezeu Fiul și multe alte doctrine biblice. Cu toate acestea, în ceea ce ține de doctrine, ei au mult mai multe în comun cu romano-catolicii, decât cu protestanții.

Din păcate, doctrina justificării prin credință este practic absentă din istoria și din teologia bisericii ortodoxe. Mai degrabă, ortodoxia evidențiază theosis (literal, „divinizare”), procesul treptat prin care creștinii devin din ce în ce mai mult asemenea lui Cristos. Ceea ce mulți adepți ai tradiției ortodoxe nu reușesc să înțeleagă este faptul că „divinizarea” este rezultatul progresiv al mântuirii, nu o cerință pentru mântuire în ea însăși. Alte caracteristici distincte ale ortodoxiei care sunt în contradicție cu Biblia includ:

Autoritatea egală a Tradiției bisericești și a Scripturii
Descurajarea indivizilor de a interpreta Biblia separat de Tradiție
Fecioria perpetuă a Mariei
Rugăciunea pentru cei morți
Botezul copiilor mici, fără referire la responsabilitatea individuală și la credință
Posibilitatea primirii mântuirii după moarte
Posibilitatea pierderii mântuirii

În timp ce Biserica Ortodoxă de Răsărit a revendicat câteva dintre vocile importante ale bisericii și în vreme ce mulți din tradiția ortodoxă au o relație mântuitoare adevărată cu Isus Cristos, Biserica Ortodoxă nu proclamă un mesaj clar, care să poată fi armonizat cu Evanghelia biblică a lui Cristos. Apelul reformatorilor: „numai Scriptura, numai credința și numai Cristos” lipsește din Biserica Ortodoxă de Răsărit, și aceasta este o comoară prea prețioasă, ca să ne descurcăm fără ea.

Cls. a IX-a. Religiile în antichitate: în Mesopotamia şi în Egipt

1. Mesopotamia Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi. In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak. Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană. Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne. Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei. Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal. Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public. Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia. De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare. Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de observare a astrelor. Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului. Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine. Zeii • An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk; soţia lui, se numea Antu; • Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor; • Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei; • Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor; • Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor; • Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului; • Nergal, zeu al Infernului; • Ninurta, zeul pământului şi al furtunii; • Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a războiului. Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene 1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale; 2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza; 3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului; 4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu incantatiile, libatiile etc; Morala Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor. 2. Egipt Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc. Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină. Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului. Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. în acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor. Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea. Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul. Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor cultului egiptean. Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui. Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos. Zeii • Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului. • Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. • Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om mumificat. • Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei. • Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii. • Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor. • Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului. Morala La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.

Cls. a XI-a. IUDAISMUL (MOZAISMUL)

Tragându-si radacina din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de Avraam, Isaac si Iacob si are peste 18 milioane de adepti. Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste. Cuvântul lui este descoperit in Biblia evreiasca (sau Vechiul Testament), scrisa integral in ebraica - cu exceptia câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica, limba semitica asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe traduceri si cei mai multi cititori din lume. Biblia este impartita in: Torah (cele cinci carti ale lui Moise), Neviim (Prorocii) si Ketuvim (Scrierile, Psalmii). In literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a desemna intreaga Biblie. Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud. Iudeii cred ca, conditia omului poate fi imbunatatita, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si ca Mesia va aduce, intr-un final, omenirea intr-o stare paradisiaca. Iudaismul promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga. Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii, internationale si religioase: 1.Comunitatea Ortodoxa, care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu; 2.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului; 3.Iudeii Conservatori, care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne. Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping conceptul de popor ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a mostenirii culturale iudaice. Sinagogele (inseamna in ebraica case de intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc pentru a se ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina un anumit numar de obiecte de cult. Chivotul sfânt este partea esentiala, care contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de mâna. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina. In zilele de luni, joi, de Shabbat si in diminetile zilelor de sarbatoare, este scos unul din aceste suluri pentru a se citi textul recomandat. Rabinul inseamna Intelept, si este astazi indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa se casatoreasca. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua binecuvantata si sfintita de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului Israel, ca semn al legamântului incheiat cu el. Copiii lui Israel au primit porunca solemna de a intrerupe orice munca in ziua de Shabbat, acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa Domnului. Pornind de la aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de munci de baza interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat mai mult de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de goana dupa bogatie si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de odihna de Shabbat trebuie sa fie ocupat cu rugaciuni, studiu, o atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât si acasa. Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata, baietelul este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este efectuata in general de catre un circumcizor, care rosteste o binecuvantare potrivita, ca si de tatal copilului. Circumcizia este ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei, indiferent de tendinta careia ii apartin. Regulile alimentare - masa este locul privilegiat al binecuvântarilor casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si dupa masa. Dintre mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata, dintre animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul, calul, iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile). Torah interzice de asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a consuma orice animal ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale pentru taierea animalelor si necesitatea de a sara carnea inainte de taiere. Alimentele din carne nu au voie sa fie amestecate cu cele din lapte. Despre iudaismul actual este putin de zis. Religia iudaica, prin fiinta si scopul ei, ar fi fost menita sa fie numai o pregatire, o calauza spre Cristos cum spune apostolul Pavel. De aceea, cu venirea crestinismului, valabilitatea sa ar fi încetat. Tema mozaismului era ideea mesianica, venirea unui mesia, care urma sa întroneze universalitatea religiei adevarate, în locul iudaismului particularist si exclusivist. De vreme ce împaratia mesianica s-ar fi realizat prin venirea lui Isus si instituirea crestinismului, mozaismul si-ar fi încheiat menirea istorica. Perpetuarea lui ar fi o eroare. Asteptarea unui alt mesia, cerut numai de interesele nationale exclusive ale poporului evreu, face din mozaismul de astazi mai mult o doctrina nationala decât una religioasa. Aceasta rezulta si din faptul ca iudaismul mai supravietuieste si azi, redus insa aproape exclusiv numai la poporul iudeu, fara sa fi fost îmbratisat de alte popoare.

Cls. a X-a. BRAHMANISMUL SI HINDUISMUL (NEOBRAHMANISMUL)

BRAHMANISMUL Este vechea religie care stapâneste si astazi în India. Este Un amestec între politeismul naturalist al Vedelor, cum se numesc cartile sacre ale brahmanismului, si monismul panteist, iesit din meditatiile religioase ale preotilor brahmani. Religia Vedelor, anterioara brahmanismului, era prea naturalista si prea senzualista. Pazitorii si cititorii Vedelor preotii brahmani au cautat sa spiritualizeze acest naturalism si au creat un zeu unic, Brahma, care nu este altceva decât rugaciunea zeificata. În fond, t Brahma nu este decât o abstractie, un neant. Din acest neant, brahmanismul face sa se nasca totul, în el, iar prin purificare si spiritualizare, sa se reîntoarca tot la el. De aici principiul metempsihozei sustinut de brahmanism, pentru ca, prin reincarnarea sufletelor dupa moarte în alte trupuri, sa se poata face purificarea si reintoarcerea lor în Brahma, adica în neant. În forma aceasta abstracta, brahmanismul nu a fost accesibil maselor populare. În schimb, brahmanii-preoti au facut din religie mai mult un motiv de meditatie filozofica. Sensul si rostul vietii fiind neantul-nimicul, suprema fericire este sa parasesti aceasta viata. De aici caracterul de austeritate si asprime ascetica al brahmanismului. HINDUISMUL(NEOBRAHMANISMUL) Hinduismul zilelor noastre nu este acelasi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusa a evoluat in acesti ani. Acum ea cauta sa fie o sinteza a diverselor idei si influente ce strabat intreg subcontinentul indian si care reprezinta sute de grupuri sociale, culturale si tribale. De fapt, insasi termenul hindu nu este originar din India. El este denumirea persana a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face aceasta observatie: "Diferitele secte hinduse, desi practic par sa fie religii diferite, in realitate se considera a nu fi decat diferite secte si diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineinteles, fiecare considerându-se pe sine ca fiind cea mai buna si mai favorizata exprimare si interpretare a ei." • SCRIPTURI SACRE Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, incepând cu scrierea traditiilor orale existente in ultima jumatate de mileniu inainte de Cristos. Aceste scripturi sunt cunoscute sub numele de Veda (care inseamna, intelepciune/cunoastere). Portiunea de incheiere a scrierilor Veda este numita Upanishads, care reprezinta o sinteza a invataturilor vedantice. Principalele invataturi ale scrierilor Upanishads includ crezul in panteism, in ispasirea karmica si in reincarnare. Poate cea mai bine-cunoscuta parte a Vede-lor este legenda hindusa a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui print razboinic, pe numele de Arjuna si a conducatorului sau de car Krishna, o incarnare deghizata a zeului hindus Vishnu. Bhagavad-Gita a fost scrisa si ulterior modificata intre anii 200 î.C. si 200 d.C. O ilustratie a pluralismului si a naturii Hinduismului se gaseste in compararea Dumnezeului legendei Bhagavad-Gita cu Dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de catre Gita este personal si adeseori pare monoteist (adica, e vorba de un singur Dumnezeu, care este personal si nu parte a creatiei sale). Cu toate acestea atunci când cineva citeste scriptura vedica timpurie, va descoperi ca Dumnezeu este prezentat ca fiind panteist (adica, toata creatia este una, fie ca este divina sau nu). • HINDUISMUL CONTEMPORAN Exista trei clasificari de baza, in care sutele de secte hinduse se impart în: 1. Monistii abstracti, care subliniaza unitatea filozofica a universului, in locul ideii religioase sau teiste. 2. Adeptii lui Vishnu, care sunt devotati inchinarii (in multe forme diverse) zeului Vishnu (manifestat in forme diverse), si considerat forma suprema de divinitate. 3. Adeptii Shivei, care se devoteaza inchinarii zeului Shiva, cea mai superioara manifestare a divinitatii.Meditatia Transcedentala, cu accentul ei filozofic, se incadreaza in clasa monista, in timp ce Societatea Internationala pentru Constiinta Krishna, sustine ca Krishna, Dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificati cu adeptii Vishnuismului. Expertul in religiile lumii Ninan Smart remarca problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse: In concluzie ar trebui sa se puna intrebarea, care este esenta Hinduismului ? Este o intrebare grea. Exista hindusi ortodocsi, care neaga existenta lui Dumnezeu. Altii, desi nu-l neaga pe Dumnezeu, ii acorda un loc secundar, considerându-l o faza iluzorie a Absolutului. Intr-o asemenea varietate de opinii teologice, ce ramâne necesar crezului hindus ? Cu certitudine, doctrinele reincarnarii si a eternitatii sufletului. Imaginea lumii ca un loc in care spiritul nemuritor al omului este la nesfârsit implicat in ciclul reincarnarii domina imaginatia indiana de aproape trei milenii. Ca adaugire, un complex sistem social a dat forma religiei actuale a subcontinetului intr-o indelungata perioada de timp. De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii, ci si una dintre cele mai complexe. Aceasta complexitate manifestata prin unghiurile diferite din care se determina realitatea finala este cea care atrage si ii fascineaza pe multi intelectuali. Desi foarte variat, dupa Josh McDowell, apologet crestin, in Hinduism se mai gasesc urmatoarele concepte comune: - Brahman, eternul Trimutri, sau Dumnezeu trei-in-unul (trinitar): Brahma (ca si Creator), Vishnu (ca si Pastrator) si Shiva (ca Nimicitor). - Supunerea Soartei, devreme ce omul nu este in afara, ci parte a lui Brahma. - Sistemul Castelor, determinate de legile lui Manu. - Nirvana, starea finala atinsa la emanciparea sufletului din lantul de nasteri si renasteri. - Yoga, disciplina care-l face in stare pe individ sa-si controleze trupul si emotiile. - Dharma, Legea Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie sa o gaseasca si sa o urmeze pentru a atinge Nirvana. Prin urmare, Hinduismul este foarte tolerant fata de celelalte religii, fiindca gaseste o asemanare la fiecare si cauta sa le asimileze. • CREZURI HINDUSE Dumnezeu: Nu exista despre Dumnezeu o idee unica. Conceptele hinduse despre divinitate includ oricare dintre urmatoarele: monismul (toata creatia/existenta este una); panteismul (toata creatia/tot ce exista este divin); panenteismul (Dumnezeu se afla in creatie ca si sufletul in corp); animismul (Dumnezeu, sau mai multi Dumnezei, traiesc/salasluiesc in creatiile sale, cum ar fi copacii, pietrele, animalele etc); politeismul (exista multi Dumnezei); henoteismul (exista mai multi Dumnezei dar ne inchinam unuia singur); monoteism (exista doar un singur Dumnezeu). Karma si Samsara: Fundamentala pentru gandirea hindusa este idea ca toate sufletele sunt eterne si raspunzatoare pentru faptele lor din timp. Karma se refera la datoria creata de faptele rele ale unui om pentru care trebuie sa se ispaseasca (prin diferitele sisteme hinduse), pentru ca el sa scape din ciclul de Samsara, de reincarnari (in care sufletul locuieste in trupuri omenesti succesive), sau de transmigrare (in care sufletul locuieste in trupuri succesive - omenesti, animale, sau chiar de plante si alte obiecte fara viata). Legea karmei se aplica atât oamenilor cât si animalelor. De aceea, renasterea poate lua o forma superioara sau inferioara, urcând prin ea in sus pe scara sociala, (renastere ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara sociala, (renastere intr-o casta mai inferioara sau ca animal). Mântuire: Cele trei cai principale hinduse de mântuire includ karma marga (adica metoda), care este calea actiunii dezinteresate; bhakti marga (calea devotarii) si jnana marga (calea cunoasterii si a descoperirii mistice). Jnana marga obtine realizarea de sine prin constienta intuitiva si revelatie mistica. Bhakti marga obtine realizarea de sine prin jertfe rituale si disciplina. Moksha: Concept cunoscut si sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scaparea, eliberarea sufletului din ciclul karmei. De aceea, pentru un hindus, telul suprem al existentei sale este sa fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu al vietii) si din legea karmei cu sirul ei lung de nasteri, morti si renasteri. Când cineva obtine aceasta eliberare, respectivul se crede ca intra intr-o stare de desavârsire, de perfectiune. Sistemul de caste: Este o trasatura unica a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este interesanta. Se spune ca Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au nascut patru feluri de oameni, dupa cum a hotarît creatorul Brahma. Din capul lui Manu au iesit Brahmanii, cei mai buni si mai sfinti oameni. Din mâinile lui Manu au iesit Kshatriyas, conducatorii si razboinicii. Meseriasii au iesit din coapsele lui si au fost numiti Vaisyas. Restul oamenilor au iesit din picioarele lui Manu si sunt cunoscuti sub numele de Sudras. Odata cu trecerea timpului, sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând astazi sa existe mii de subcaste. Acesta constituie inca parte integrala a ordinii sociale a Indiei, chiar daca a fost scoasa in afara legii de catre guvernul indian. Din vremurile cele mai timpurii, hindusii au venerat vaca si au considerat-o posesoarea unei mari puteri. In privinta notiunii de Dumnezeu, fiinta suprema a Hinduismului este indefinita, este impersonalul Brahma, Absolutul filozofic. Crestinismul afirma ca exista o singura fiinta suprema care este infinitul Creator personal. Pe deasupra, Dumnezeul crestin este iubitor si deosebit de interesat si implicat in treburile umanitatii, in puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Hindusul il priveste pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahma, lipsit de valoare individuala sau personala. Crestinismul insa, invata ca omul a fost facut in imaginea lui Dumnezeu având personalitate si capacitatea de a primi si de a oferi dragoste. Desi imaginea lui Dumnezeu din om a fost corupta la caderea acestuia in pacat, omul ar fi inca nespus de pretuit de catre Dumnezeu. In Hinduism nu exista ideea de pacat impotriva unui Dumnezeu sfânt. Faptele nelegiuite nu sunt savârsite impotriva vreunui Dumnezeu, ci sunt in principal rezultatul ignorantei. Aceste rele pot fi biruite urmând principiile si doctrina mântuirii castei din care face parte. Crestinismul, vede pacatul ca fiind un act real de rebeliune impotriva unui Dumnezeu perfect si sfânt. Toate pacatele sunt acte de razvratire impotriva legii lui Dumnezeu. In Hinduism mântuirea se poate dobândi in trei feluri: prin cunoastere, fiindca a cunoaste reprezinta parte a fundamentalului Brahma si nu o entitate separata; prin devotament, care inseamna dragoste si ascultare fata de o anume zeitate, sau prin fapte savârsite conform ritualurilor. Aceasta mântuire este necesara din lungul ciclu de nasteri, morti si renasteri. Mântuirea in Crestinism este scapare de la potentiala separare eterna de Dumnezeu si ea nu se poate obtine prin fapte bune, ci este oferita fara plata de Dumnezeu tuturor celor ce vor sa o primeasca. Hinduismul considera lumea materiala ca fiind trecatoare si de importanta secundara fata de descoperirea Brahmanului, in timp ce Crestinismul considera lumea ca având o realitate obiectiva ce isi are sursa in vointa creatoare a lui Dumnezeu. Hindusii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o prelungirea a lui Brahma, o parte a Absolutului, in timp ce crestinii o privesc ca fiind o entitate cu totul diferita in natura ei de Dumnezeu si care nu este parte a unui sistem universal sau monist. Aceste contradictii reprezinta diferentele majore intre cele doua religii. Conform Hinduismului problema fundamentala a omului nu este morala, ci metafizica. Omul nu este vinovat ca a incalcat legea morala a lui Dumnezeu ci pentru ca si-a uitat adevarata lui natura, iar acum se recunoaste ca fiind altceva. Omul nu este un pacatos. Pur si simplu el este ingorant fata de sine, de adevaratul lui Eu. Problema se afla in constiinta lui. Mântuirea lui consta in atingerea acelei stari originale de constiinta pe care a pierdut-o. Adevarata natura a omului sau constiinta lui originala este definita in moduri diferite de guru monisti sau panteisti. Gurul monist, care crede ca Dumnezeu, omul si universul sunt de fapt un tot unitar, afirma ca Omul este Constiinta Infinita sau Dumnezeu, dar care s-a implicat intr-o constiinta finita, rationala si personala. Atâta vreme cât ramâne in aceasta stare, se va naste de nenumarate ori in aceasta lume de suferinta. De aceea, mântuirea consta in depasirea, transcenderea acestei constiinte personale si finite si prin contopirea cu Constiinta Infinita si Impersonala (sau cunoasterea ei), in felul acesta scapând din ciclul de nasteri si morti. Mântuirea este o chestiune de perceptie sau de realizare. Deja esti una cu Dumnezeu, nu-ti ramâne decât sa percepi sau sa realizezi acest fapt. A percepe, in acest context, nu este o activitate a mintii. Nu se pune problema de a cunoaste din punct de vedere intelectual sau de a deduce logic ca noi suntem Dumnezeu, ci mai degraba de a transcende, de a depasi, aceasta cunoastere rationala si constienta si de a experimenta o stare superioara de constiinta sporita, care este Dumnezeu si adevaratul sine. Gurul panteist nu sustine ca omul este, sau devine vreodata, Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o fiinta personala pe numele de Krishna. Starea originala a omului este constiinta Krishna, iar adevarata lui natura este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru si a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie sa-si restabileasca legatura cu Krishna si sa dobândeasca Constiinta Krishna. Doar atunci omul va iesi din ciclul de nasteri si morti si va trai pentru totdeauna impreuna cu Krishna in Goloka, adica cer. In Hinduism mântuirea consta deci in descoperirea, perceperea sau experimentarea naturii noastre adevarate. Aceasta realizare are loc atunci când putem sa ne modificam constiinta noastra si sa ajungem la o stare superioara de constiinta. Cum putem sa ne modificam constiinta ? Prin manipularea sistemului nostru nervos, deoarece constiinta este dependenta de el. In mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care sa manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obtine modificarea constiintei lui. Aceste tehnici sunt in general cunoscute sub numele de tehnici yoga. Una dintre aceste tehnici este hatha yoga (mântuirea prin exercitiul fizic). Hatha Yoga, care consta din exercitii fizice si de respiratie, este o metoda foarte veche. Crezul ca omul poate dobândi mântuirea prin exercitii fizice se bazeaza pe faptul ca mântuirea se presupune a fi o chestiune de perceptie, ce depinde de starea sistemului nervos al omului, care la rândul lui depinde de conditia lui fizica. Prin manipularea psihologica a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi imbunatatit iar constiinta modificata/schimbata. Problema pe care o creaza Hatha Yoga este faptul ca ea necesita un proces indelungat si anevoios, care cere multa disciplina si un profesor competent. Intrebarea frecvent pusa este daca un crestin poate sa practice Hatha Yoga. Odata ce o persoana cunoaste modificarea de constiinta si are o viziune a posibilitatilor, aceasta persoana se deschide filozofiei hinduse. O alta metoda de transformare a constiintei este japa yoga (metoda mecanica de mântuire). Japa Yoga inseamna repetarea sau invocarea unei mantre (de regula, este o formula care contine numele unui Dumnezeu sau al un spirit rau). Gurul de orientare monista prefera sa folosesca un nume simbolic al lui Dumnezeu cum ar fi Om, sau o mantra al carei inteles initiatul discipol nu-l cunoaste, pentru ca astfel numele, sau mantra respectiva, sa nu creeze, prin asociere, in mintea lui gânduri sau imagini. Repetarea constanta a unui sunet elimina toti ceilalti stimuli, concentrând astfel mintea asupra lui si in cele din urma sunetul devine un non-stimul. Faptul acesta induce o stare in care mintea este constienta sau treaza, dar nu este constienta sau treaza fata de ceva anume sau de vreo idee. Se spune ca aceasta este constienta constiintei. Ca omul este constient de constiinta. Ea este numita Constiinta Pura sau Constiinta Transcedentala. Fiindca initierea in Meditatia Transcedentala este o chestiune privata, multi crestini o considera misterioasa. De fapt, ea este simpla. Celui ce este interesat in initiere i cere sa aduca flori, dulciuri, o batista alba, camfor etc. In timpul ceremoniei instructorul se inchina unei fotografii a guru-lui lui si apoi ii cere initiatului sa se plece inaintea pozei acestuia. Invatatorul sau instructorul cere binecuvantarea diversilor zei si diferitelor zeite apoi ii transmite initatului o mantra. De obicei, mantra este un cuvânt scurt, nume al unei divinitati cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, Aing. Discipolului ii este cerut sa seada intr-o pozitie confortabila, sa-si inchida ochii si sa repete mantra cu voce joasa, de exemplu, Ram...Ram...Ram..., primele 20 de minute. I se spune ca mai intâi va uita de restul lumii si ca va deveni constient doar de mantra. Apoi, va uita si de mantra si va transcende toate gândurile si simtamintele, devenind constient de constiinta. Aceasta este starea transcedentala de constiinta. Dupa câtva timp, cel ce mediteaza atinge o stare superioara de constiinta, numita Constiinta Cosmica, stare in care el este constient atât de lume cât si de Constiinta Pura. Dupa ce au trecut mai multi ani de meditatie, respectivul poate atinge Constiinta Divina, in care el ajunge sa perceapa nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune ca in aceasta stare omul poate chiar comunica cu pasarile, cu animalele, cu plantele, cu pietrele. Dupa aceasta se ajunge la starea finala de Unitate a Constiintei, in care omul se percepe in unitate/contopire cu universul. Aceasta este considerata eliberarea. Mahesh Yoghi numeste aceasta metoda, metoda mecanica de realizare a Dumnezeirii. El spune ca este posibil sa-l descoperi pe Dumnezeu pe aceasta cale, fiindca Realizarea Dumnezeirii este o chestiune de perceptie iar procesul de perceptie este atât mecanic, cât si automatic. Pentru a percepe obiectele externe nu trebuie decât sa ne deschidem ochii, iar vederea obiectului vine automat fara folosirea intelectului sau a emotiilor. In acelasi fel, pentru a percepe constiinta interioara, nu trebuie decât ca noi sa ne indreptam atentia inspre interior si, in mod automat, vom ajunge sa o percepem. Perceptia exterioara este rezultatul cresterii progresive a activitatii sistemului nervos. Perceptia launtrica este rezultatul diminuarii activitatii, pâna ce intreg sistemul nervos inceteaza sa mai functioneze si atinge o stare de liniste, o stare de atentie odihnitoare. In felul acesta se ajunge la realizarea lui Stai nemiscat si afla ca Eu sunt Dumnezeu.

Cls. a XII-a. ORTODOXIA

Creştinismul ortodox este viaţa în credinţa Bisericii Ortodoxe, care este de neseparat de comunitatea sa concretă şi istorică cuprinzând întregul ei mod de viaţă. Credinţa ortodoxă este acea credinţă „dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), încredinţată apostolilor de către Iisus Hristos şi apoi transmisă prin Sfânta Tradiţie din generaţie în generaţie, fără adăugire sau sustragere. Unicul scop al creştinismului ortodox este mântuirea omului. Astfel, omul devine unit cu Hristos în Biserică, transformat într-o persoana sfântă şi împărtăşit cu viaţa veşnică. Aceasta este Sfânta Evanghelie, vestea cea bună că Iisus este Mesia, că a înviat din morţi şi ne-a dăruit mântuirea. Dumnezeu Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, Ele fiind de aceeaşi esenţă (grec. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „Cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care S-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu Sunt Cel Ce Sunt - Exodul 3, 14). Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul , şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege. Afirmaţia principală în legătură cu ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Hristologia Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, născut mai înainte de veci din Tatăl fără de mamă, a fost născut în timp de Fecioara Maria, Teotokos, fără de tată. El este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu și S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi, zice începutul Evangheliei lui Ioan. Iisus Hristos este Dumnezeu Întrupat. Aceasta este doctrina Întrupării, că Dumnezeu S-a făcut Om. Domnul nostru Iisus este Theanthropos, Dumnezeu-Om. Nu este jumătate Dumnezeu și jumătate Om, nici nu este un amestec dintre cele două. El este întreg Dumnezeu și întreg Om, perfect în divinitatea Sa și în umanitatea Sa. Are două naturi, unite împreună prin Întrupare fără amestec, separare sau confuzie. Ca rezultat al amestecului Dumnezeu întreg și Om întreg, El are de asemenea două voințe, o voință umană și o voință divină căreia voința umană îi este supusă. Are două naturi dar rămâne o singură Persoană, un ipostas. Iisus este Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi totodată, EU SUNT descoperit lui Moise. El este Calea, Adevărul și Viața. El este Dumnezeu înainte de veacuri care a venit pe pământ ca prunc, apoi a murit pe Cruce ca Om și a înviat din morți. El și Tatăl sunt Una pentru că El este de o Fiinţa (consubstanțial) cu Tatăl. În timpul agoniei și morții pe Cruce, o Persoană a Sfintei Treimi a suferit în trup. El este Mesia, Hristosul – Unsul Domnului, prevestit de proorocii Vechiului Testament. El este Mântuitorul lumii, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Așa cum Îl descriu Evangheliile, Iisus Hristos S-a născut din femeie, S-a maturizat, a predicat, a vindecat, i-a învățat pe apostolii Săi și a murit răstignit pe Cruce, iar a treia zi a înviat cu trupul. Apoi S-a înălțat la cer și stă de-a dreapta Tatălui. Dintre toți oamenii, El singur este fără de păcat. Scopul lucrării Sale pe pământ a fost de a mântui umanitatea, pentru ca oamenii să aibă viață veşnică. Tot ce făcut a fost pentru mântuirea noastră, de la povestirea parabolelor şi botezul Său de către Înaintemergătorul până la moartea Sa glorioasă și Înviere. Pentru ceea ce El este și ce a făcut pentru noi, noi avem posibilitatea să devenim după Har ceea ce El este după Fiinţă . Aceasta înseamnă a ne îndumnezei, a ne împărtăşi cu Dumnezeirea lui Hristos. Eclesiologie Biserica este Trupul lui Hristos, comuniune divino-umană (teantropică - gr. Θεαντροπια) între Iisus Hristos şi poporul Său. Unicul Cap al Bisericii este Hristos. Biserica este un obiect al credinţei, în sensul că ortodocşii cred în Biserică. Credinţa tradiţională a Bisericii este mărturisită în Crezul Niceo-Constantinopolitan: "[cred] întru una, sfântă, sobornicească (catolică - gr. καθολικη) şi apostolească Biserică". Sensul acestei afirmaţii este că Biserica este: una : una singură, nedespărţită în mai multe biserici sfântă : sfinţită şi pusă deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu sobornicească / catolică : desăvârşită şi caracterizată prin deplinătate şi universalitate (καθολικη înseamnă în greceşte în acelaşi timp deplinătate şi universalitate) apostolească : Biserica are drept caracteristică fundamentală mărturisirea şi propovăduirea Evangheliei şi botezarea tuturor neamurilor (Matei 28,18-20). Biserica este Mireasa lui Hristos, Mireasa eshatologică a Fiului lui Dumnezeu, unită cu El întru credinţă şi dragoste, cea pentru care S-a jertfit pe Cruce. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa este asemuită cu relaţia dintre soţ şi soţia sa, iar imaginea nunţii pământeşti este o închipuire, o umbră a nunţii Mielului lui Dumnezeu cu Biserica. Comunitatea Bisericii este locul mântuirii oamenilor; este cu adevărat Arca în care omenirea se poate salva de potopul decăderii şi al păcatului. În Biserică, creştinii lucrează în mod tainic la propria mântuire, "cu frică şi cu cutremur" (Filipeni 2, 12), închinându-se Sfintei Treimi în Duh şi adevăr. Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15) şi pe ea se pot bizui creştinii în lupta lor de a afla ei înşişi unicul Adevăr. Biserica este veşnică, şi porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica este alcătuită din Proorocii şi Sfinţii Vechiului şi Noului Testament, din îngeri şi din comunitatea istorică a credincioşilor vii, adormiţi şi din generaţiile viitoare, şi în ea se află unul şi acelaşi Har al lui [[Dumnezeu]. Este o comunitate atât vizibilă cât şi invizibilă, divină ca şi umană. Ea este vizibilă, întrucât cuprinde comunităţi concrete de oameni care se închină lui Dumnezeu; este invizibilă întrucât îi cuprinde şi pe sfinţi şi pe îngeri. Este umană, întrucât membrii ei pământeni sunt păcătoşi; este divină, pentru că este Trupul lui Hristos. Până la urmă, marginile Bisericii sunt cunoscute doar lui Dumnezeu, dar în afara contextului istoric al Bisericii - al Bisericii Ortodoxe - natura relaţiei oricărei fiinţe umane cu Biserica (fie că e vorba de un creştin, fie că nu) ne este necunoscută. De-a lungul Istoriei Bisericii, diferite grupări s-au separat de Biserică; este o realitate tragică, care însă nu face ca Biserica să se rupă în mai multe biserici, ci mai degrabă unii credincioşi sunt separaţi de Biserică. Soarta finală a acestor creştini din comunităţile separate de Biserică se află la mila şi Harul lui Dumnezeu, după cum la mila lui Dumnezeu se află şi cei care au fost membri ai Bisericii în viaţa aceasta. Sfânta Tradiţie Sfânta Tradiţie este depozitul de credinţă oferită apostolilor de către Mântuitorul Hristos și trecută din generaţie în generaţie fără adăugiri, modificări sau omisiuni. Vladimir Lossky a descris într-un mod excelent tradiţia ca fiind "viața Sfântului Duh în Biserică." Este dinamica în practică, dar neschimbătoare în dogme. Forma de manifestare se dezvoltă, însă esența rămâne pentru totdeauna aceeași. Spre deosebire de alte concepţii de înţelegere populară a Tradiţiei, Biserica Ortodoxă nu consideră Sfânta Tradiţie ca ceva care creşte și se extinde în timp, formând o colecţie de practici și doctrine care se acumulează în mod gradat devenind ceva mai dezvoltate și eventual de nerecunoscut primilor creștini. De fapt, Sfânta Tradiție este aceeași credinţă pe care Hristos a predat-o apostolilor și pe care ei au predat-o ucenicilor lor, care se găsește în întreaga Biserică și mai ales în conducerea ei prin succesiunea apostolică. Locul central în Sfânta Tradiţie este ocupat de Sfânta Scriptură, mărturia scrisă a lui Dumnezeu în Biserică. Astfel Scriptura este întotdeauna interpretată din interiorul Tradiţiei, aceasta fiind contextul scrierii și canonizării sale. Adorarea lui Dumnezeu Adorarea lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă este înțeleasă ca fiind cea mai înaltă chemare a umanității, aceea de a cădea la picioarele Dumnezeului Cel Atotputernic, Sfânta Treime, și a se da în întregime Lui, devenind unit cu El prin Sfintele Taine. A-L adora pe Dumnezeu reprezintă scopul creării noastre. Adorarea ortodoxă este liturgică, ceea ce înseamnă că se face după anumite ritualuri și cicluri care implică întreaga persoană umană. Sfânta Liturghie este trăita cu o asemenea intensitate, ca şi cum credincioşii s-ar afla înaintea însuşi Tronului lui Dumnezeu. Adorarea Creatorului în Ortodoxie este transformatoare în natura sa, aducând creștinul în comuniune profundă cu Dumnezeu; aceasta cere şi participarea creştinului, în cele din urmă el devenind o persoană sfântă, un sfânt. Adorarea este diferită de cinstire deoarece aceasta din urmă reprezintă un adânc respect şi dragoste pe care creștinii ortodocși le acordă sfinților și obiectelor sfinte, în timp ce adorarea este o încredinţare totală cuvenită numai lui Dumnezeu. Un al doilea element esențial adorării lui Dumnezeu în ortodoxie este predarea dogmelor si doctrinelor Bisericii la creștini. Centrul vieții liturgice creștine ortodoxe este Sfânta Liturghie. Alte slujbe importante sunt Vecernia și Utrenia. Sfintele Taine Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale Harului divin prin care omul intră în Biserică şi se sfinţeşte. Întreaga viață a Bisericii este una dintre Taine. Prin Sfintele Taine, creștinul este unit cu Dumnezeu, şi făcut părtaş dumnezeieştii firi, (II Petru 1,4); totodată, Dumnezeu își face cunoscută prezența în energiile divine, utilizând mijloace (ale lumii)fizice pentru a Se comunica pe Sine oamenilor. În general, șapte Taine sunt recunoscute, deși numărul nu a fost niciodată fixat dogmatic de către Biserică. Sunt două Taine de inițiere în Biserică, botezul și mirungerea. O alta, Sfânta Euharistie(Împărtășania), completează inițierea și hrănește viața creștinului; aceasta este privită ca cea mai înaltă dintre Taine. Celelalte Taine sunt ocazionale: Sfântul Maslu pentru bolnavi, Mărturisirea(Spovedania) pentru pocăință și împăcare cu Biserica, Căsătoria(Cununia) pentru cei uniți prin căsătorie și Hirotonirea(Preoţia) pentru cei chemați să slujească Biserica în diferitele Trepte Preoţești. Toate Tainele cer pregătiri înaintemergătoare în viața bisericească și astfel nu pot fi administrate persoanelor din afara Bisericii Ortodoxe. O excepție este botezul, aceasta fiind Taina care-l unește pe creștin cu Hristos în Biserică, aducându-l pe acesta de la credincios în Hristos(catehumen – cel care se pregătește pentru botez), la membru deplin al Trupului lui Hristos. Antropologie Antropologia creştin ortodoxă ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a-L slăvi şi a trăi în comuniune cu El. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele omeneşti au o valoare infinită pentru că poartă pecetea de neşters a Creatorului. Fiinţele omeneşti sunt alcătuite din trup şi suflet, acestea fiind părţi permanente ale naturii umane. Omul a fost creat fără de păcat, dar nu ca fiinţa desăvârşită; deci, deşi Adam(primul om) a fost creat într-o stare de perfectă curăţie, el avea şi capacitatea de a creşte sufleteşte, de a se asemăna din ce în ce mai mult cu Dumnezeu. La căderea omului in păcat, Adam şi Eva nu numai că au păcătuit prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, dar şi starea lor ontologică s-a schimbat. Natura umana însăşi nu s-a schimbat , dar chipul lui Dumnezeu din om a devenit întunecat din pricina păcatului, ceea ce constituie o separare ontologică faţă de Dumnezeu. Aşadar, omul căzut in păcat nu este cu totul depravat, dar suferă de boala păcatului care determină ca starea de sfinţenie să fie mult mai greu de ajuns. Toată omenirea suferă (moarte, boli, şi toate relele) de pe urma păcatului, chiar dacă, să spunem în mod teoretic, o persoană anume nu ar avea nici un păcat. Noţiunea de "vină" nu face parte din antropologia creştin ortodoxă deoarece "vina" aparţine de legalitatea unei împrejurări şi nu se leagă direct de realitatea existenţei bolii de păcătoşenie. Deşi termenul de "păcat strămoşesc" este folosit în teologia creştin ortodoxă, nu se interpretează ca fiind simţământul de vină al lui Adam care s-ar transmite de la om la om; de fapt, păcatul strămoşesc este boala care se moşteneşte şi care se vindecă prin mântuire, readucând pe creştin pe drumul către desăvârşire, către asemănarea cu Dumnezeu. Soteriologie Soteriologia înseamnă doctrina mântuirii. În Biserica Ortodoxă, prin mântuire se înţelege îndumnezeire(teosis), adică procesul infinit prin care creştinul se împărtăşeşte din ce în ce mai mult cu Dumnezeirea, devenind după Har ceea ce Hristos este după Fiinţa. Legat de îndumnezeire, Sfântul Atanasie cel Mare, a spus că "Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se poată facă dumnezeu." Mântuirea nu cuprinde doar întreaga viaţa pământească a creştinului, ci şi viaţa veşnică a veacului ce va să fie. De multe ori, mântuirea este descrisă în trei trepte: catharsis (purificarea), theoria (iluminarea minţii) şi teosis (îndumnezeirea). Mântuirea nu înseamnă doar a nu păcătui (purificarea), dar reprezintă şi revărsarea crescândă a Luminii Dumnezeieşti peste credincios. Omul devine atât de unit cu Dumnezeu, încât străluceşte prin asemănarea sa cu Dumnezeu, uneori strălucind în adevăratul sens al cuvântului ca purtător de Lumină Necreată. De multe ori, cei trei termeni care reprezintă treptele mântuirii se întrepătrund, astfel că numai termenul de îndumnezeire se foloseşte. Omul se poate mântui numai prin Iisus Hristos si numai în Trupul lui Hristos – Biserica. Mântuirea nu se poate "cumpăra", ea fiind un dar de la Dumnezeu. Însă, pentru a ajunge la mântuire omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu va încălca voia libera a omului. Aşadar, o viaţă dusă în pocăinţa si participarea la Sfintele Taine este felul în care omul conlucrează cu Dumnezeu. Conlucrarea omului cu Dumnezeu se numeşte sinergie. Prin teosis, omul se umple cu viaţa dumnezeiască. În el se dezvoltă însuşiri dumnezeieşti, dar omul nu devine parte din Sfânta Treime. Omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu se amestecă cu Dumnezeu. Omul poate deveni dumnezeu după Har (Ioan 10,34), dar nu într-un sens politeist, ci prin înfiere ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. O clasică figură de stil patristică folosită spre descrierea procesului de îndumnezeire este o sabie ţinută în foc şi care capătă treptat proprietăţile focului (lumină si căldură), dar rămâne sabie. Clerul Clerul bisericesc este format de acei creştini din Biserica Ortodoxă care au fost chemaţi de Dumnezeu sa îndeplinească anumite funcţii de slujire şi conducere in Biserică. Ei înşişi nu sunt vrednici să ocupe aceste funcţii, dar în timpul slujbei de Hirotonie sau după caz Hirotesie, toţi cei prezenţi mărturisesc lucrarea Sfântului Duh, spunând la unison "Vrednic este!" (în greacă 'Axios'). Prin aceasta, nu se afirmă vrednicia credinciosului, ci faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât peste el şi a îndeplinit lucrarea Sa, transformându-l în cleric. Clericii nu sunt prin fire superiori laicilor în Biserică; aceştia din urmă sunt şi ei chemaţi la o anume slujire ca Preoţia Împărătească(sau duhovnicească) a lui Hristos(1 Petru II; 5,9). Slujirea clericilor este însă privită ca fiind mai intensă; iar din punct de vedere spiritual, rolul clericilor poate fi primejdios, deoarece ei se ocupă cu administrarea Sfintelor Taine şi cu predarea învăţăturilor despre Dumnezeu. Clerul bisericesc se împarte în doua mari categorii, ordinele mici si ordinele mari. Din ordinele mici fac parte citeţii, subdiaconii, iar în unele tradiţii cantorii(sau dascălii). Ordinele mari există din vremea apostolilor şi au rămas permanente in Biserică; ele sunt Episcopi, Preoţi (sau Presbiteri) şi Diaconi. Sfinţii Sfinţii se pot înţelege în două feluri. Mai întâi sfinţii sunt toţi cei care sunt în Trupul lui Hristos - Biserica. "Sfânt" se traduce în mod literal ca persoană care a fost pusă deoparte pentru planul lui Dumnezeu, acesta fiind înţelesul esenţial. A fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte şi deci nu se leagă neapărat de vrednicia omului. Al doilea înţeles, şi cel mai obişnuit, este că "sfinţii" sunt acei a căror vieţi au arătat foarte clar că ei sunt puşi deoparte pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Sfinţenia lor, care de fapt este sfinţenia lui Hristos, a strălucit atât de puternic încât creştinii ortodocşi le acordă mare respect. Acest respect deosebit se numeşte "cinstire". Biserica recunoaşte lucrarea lui Hristos întru sfinţii Săi, şi de aceea Ea îşi asumă responsabilitatea de a canoniza (glorifica) oficial pe sfinţi, fapt ce afirmă ca sfinţii sunt printre cei mântuiţi şi că vieţile lor pot fi luate ca exemplu, după cum Apostolul Pavel ne-a îndemnat să-l urmăm pe el după cum el îl urma pe Hristos (1 Corinteni 11, 1). Slujbe liturgice sunt alcătuite pentru sărbătorirea praznicelor sfinţilor, confirmându-se astfel locul sfinţilor în viaţa Bisericii. Istorie Istoria Bisericii înregistrează progresul lucrării lui Hristos de-a lungul timpului. Istoria are o importanţă de ordin teologic în Ortodoxie datorită Întrupării lui Iisus Hristos; după cum Dumnezeu a ales să Se facă Om, tot aşa El alege să lucreze în cadrul istoriei, şi prin istorie pentru mântuirea noastră. Astfel, istoria Bisericii devine sacră, nu în acelaşi sens cu al istoriei Biblice care expune chiar venirea lui Hristos şi începutul mântuirii, ci ca mărturie a efectelor venirii lui Hristos care continuă de-a lungul generaţiilor următoare.