Clasa a IX-a. ADORAREA LUI DUMNEZEU

 

1.     Adorarea lui Dumnezeu

Definiţie: Adorarea este cultul suprem adus lui Dumnezeu

-         Sfânta Euharistie se bucură de acelaşi cult de adorare, deoarece ea este însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Căi de cinstire: - direct, prin adorare

                        - indirect, „întru Sfinţii Săi” (Ps. 150, 1).

Forme de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu:

    - Cuvânt:  rugăciunea;

   - Gesturi: Semnul Sfintei Cruci, închinăciunile, îngenuncherile,                           mătăniile, etc.

   - Daruri oferite din iubire: pâine, vin lumânări, tămâie, roade ale pământului, etc.

2.     Rugăciunea – formă de cinstire a lui Dumnezeu, în cadrul cultului divin

- Rugăciunea publică: Sfânta Liturghie, la Biserică.

- Rugăciunea particulară: acasă, fiecare în parte.

Întreaga viaţă a omului trebuie să fie un dar adus lui Dumnezeu din iubire. Creştinii trebuie să se afle într-o permanentă stare de jertfă spirituală. (Rom. 12, 1-2)

Dumnezeu nu are nevoie de cinstirea pe care omul I-o aduce prin cult, ci omul are nevoie de curăţirea sufletului său în vederea mântuirii

3.     Păcate împotriva lui Dumnezeu

- erezia apostazia, superstiţiile ocultismul, fanatismul religios, ura faţă de Dumnezeu, lenea sufletească, egoismul;

- diverse practici: idolatria, prezicerea viitorului, spiritismul, vrăjitoria, blasfemia, sau necinstirea lui Dumnezeu, sacrilegiul.

Clasa a XI-a. Descoperirea lui Dumnezeu

Revelaţia– este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii. (lat. Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire); 
-       prin revelaţie Dumnezeu se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile sale;
-       scopul revelaţiei – este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul ultim al vieţii sale (dobândirea fericirii veşnice) aşa cum rezultă din textul următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3).
REVELAȚIA NATURALĂ:
-       omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii interioare proprii, din ceea ce vedem că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după anumite legi, ce sunt opera unei fiinţe superioare omului; (

REVELAŢIA SUPRANATURALĂ:
-       este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi  nu poate fi primită şi înţeleasă decât prin credinţă;
-     este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri prooroci etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
-       este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.

• SFÂNTA SCRIPTURĂ (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)

-       este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
-        are două părţi:
Þ  VECHIUL TESTAMENT – înfăţişează istoriarevelaţiei de la Adam                                                până la Hristos şi are 39 de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
Þ   NOUL TESTAMENT – cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli şi are 27 de cărţi canonice.

• SFÂNTA TRADIŢIE

-       este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre;
-       se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor, moştenite de la o generaţie la alta; (
Criteriile revelaţiei autentice

• Minunile:

-         sunt fenomene neobişnuite mai presus de puterea omului şi ordinea naturii, având drept cauză pe Dumnezeu şi ca scop adeverirea revelaţiei;
-         într-o minune legea este suspendată nu şi desfiinţată; ele producându-se prin derogări de la legi, pentru că sensul lor este spiritual;
-         minunea adevărată se deosebeşte de minunea falsă prin faptul că are un caracter supranatural şi un scop religios-moral;

• Profeţiile:

-         este prezicerea sau prevederea lămurită şi precisă a unui eveniment viitor, care nu poate fi cunoscut pe cale naturală, ci numai din descoperirea dumnezeiască;
-         nu trebuie confundată cu vechile oracole, cu prezicerile aşa zişilor vizionari, ori cu ale ghicitorilor de meserie, pentru că acestea sunt lipsite de claritate şi nu privesc un interes obştesc sau o conduită morală;
prevederile ştiinţifice, bazate pe calcule precise, cum sunt eclipsele de soare sau lună, ivirea unei comete, etc. nu sunt profeţii, pentru că sunt deduse cu certitudine din cunoaşterea exactă a legilor naturii.

Clasa a XII-a. Credinţa în înviere şi viaţa veşnică

 

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a nu muri. Călcând Însă porunca divină de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam, şi odată cu el toţi oamenii, a devenit muritor. La moarte, trupul omului se duce În pământul din care a fost luat, iar sufletul se Întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Dar prin Învierea Mântuitorului, Acesta a dat tuturor oamenilor posibilitatea Învierii din morţi şi a vieţii veşnice, alături de Dumnezeu.

Învăţătura despre Învierea morţilor este una dintre tezele fundamentale ale creştinismului: dacă moartea este despărţirea sufletului de trup, Învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vieţuit pe pământ.

Aşadar, prin Înviere se reface persoana umană Întreagă.

Învierea se referă doar la trupuri, căci sufletul fiind nematerial, spiritual, nu se poate descompune în nimic, după moartea trupească acesta fiind judecat de Dumnezeu şi dus fie În rai, fie În iad.

Argumente: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Astfel, Mântuitorul le spune iudeilor că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor Învia ... că vine ceasul În care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune Întru Învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele Întru Învierea osândirii (In. 5, 25, 28-29)

Aşadar, Învierea noastră din morţi se bazează pe Învierea Mântuitorului, căci precum În Adam toţi mor, aşa şi În Hristos toţi vor Învia (1 Cor. 15,22).

După Înviere, Însă, trupurile vor fi duhovniceşti şi nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după Învierea Sa: se seamănă trupul Întru stricăciune, înviază Întru nestricăciune; se seamănă Întru necinste, Înviază Întru slavă; se seamănă Întru slăbiciune, Înviază Întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (1 Cor. 15,42-44).

Trupurile drepţilor Înviaţi vor avea următoarele Însuşiri: vor fi nemuritoare, nestricăcioase, pline de putere, spirituale, pline de slavă. Trupurile celor păcătoşi vor fi şi ele nemuritoare şi nestricăcioase, însă sensibile la chinuri şi suferinţe şi Într-o stare permanentă de dezarmonie.

La Înviere, trupurile nu vor mai avea defectele corporale pe care le-au avut În viaţă, dar nici trebuinţele şi felul de viaţă pe care le-au avut pe pământ.

După Învierea şi judecata obştească a oamenilor, se va instaura ceea ce Sfânta Scriptură numeşte cer nou şi pământ nou (II Pt. 3, 13). Asta nu Înseamnă că pământul acesta va fi distrus, ci va fi transfigurat, primind o nouă ordine.

Cei drepţi vor trăi veşnic în dreptate, pace şi iubire cu sine Înşişi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În această lume a drepţilor, nu va mai fi nici moarte, nici plângere, nici durere, nici suspin (Apoc. 21, 4), ci o stare de fericire de nedescris. Frumuseţea vieţii veşnice va fi de neînchipuit: ceea ce ochiul n-a văzut şi urechile nu au auzit şi la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Sfântul Ioan Damaschin spunea că după înviere, timpul nu se va mai număra în zile şi nopţi, ci va fi o singură zi veşnică, În care lumina lui Dumnezeu va străluci peste cei drepţi.

Viaţa de veci a celor răi, însă, va fi nefericită, lipsită de vederea luminii lui Dumnezeu, o viaţă plină de chinuri veşnice.

Aceştia vor locui Împreună cu diavolii şi cu cei ce-i slujesc, tânguindu-se şi suferind, Într-o stare de Întuneric adânc, fără de sfârşit.

Dar nici fericirea drepţilor, nici nefericirea păcătoşilor nu va fi la fel pentru toţi oamenii, ci În grade diferite, În funcţie de vrednicia sau nevrednici a pe care fiecare a dovedit-o În viaţa pământească: Fiecare va primi plata după lucrul său (II Cor. 5, 10); În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (In. 14,2).

Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepţi este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele celor nedrepţi este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum învaţă Biserica Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea loc.

judecata particulară - îndată după despărţirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, în fata căreia trebuie să dea socoteală, de viaţa de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui suflet în parte. Judecătorul – Hristos. Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viaţa pământească si dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile necurate la chinuri. 

Dar nici fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata obştească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăşi unite cu trupurile. Numai cei rămaşi în viaţa aceasta pot să dobândească de la Dumnezeu uşurarea osândei sufletelor celor morţi. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea morţilor si mai ales prin pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.

Judecata obştească sau universală este învăţătura despre învierea morţilor şi despre viaţa de veci. Cei care au făcut cel bune aici pe pământ aşteaptă cu bucurie viaţa de veci, căci pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu în viaţa aceasta şi-i păzesc poruncile, făcând binele, viaţa aceea va fi intru totul fericita. Fericirea le va fi nesfârşită si neînchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Cor II 9) Aceasta negrăita fericire va consta mai ales în unirea în Duh cu Dumnezeu, în a-L vedea pe Dumnezeu faţă către faţă», în vieţuirea slăvită şi veşnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii îngeri si cu toţi sfinţii Bisericii.

Judecata obştească

-Va fi universală, pentru că se vor supune judecăţii toţi oamenii, din toate timpurile şi toate locurile, inclusiv diavolii;

- va fi solemnă şi supremă, deoarece Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos reprezintă Autoritatea cea mai mare şi se va înfăţişa la judecată în mod  solemn, impresionant;

-va fi publică, adică se va face în faţa tuturor;

-va fi dreaptă, pentru că Judecătorul, Domnul nostru Iisus Hristos, este Însăşi Dreptatea şi Adevărul suprem

- va fi definitivă şi veşnică, adică va încheia planul divinităţii asupra creaţiei sale

-va fi Înfricoşătoare: drepţii o vor aştepta cu smerenie, iar cei cu conştiinţa încărcată de păcate grele, vor fi cuprinşi de frică mare.

Clasa a IX-a. Respectul fata de cele sfinte

LA POPOARELE PĂGÂNE Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au respectat o divinitate sau mai multe divinitati carora le-au inchinat un cult aparte. Toate lucrurile folosite in cultul zeilor erau considerate sfinte, sacre. Se hotarau anumite interdictii numite TABU-uri. Încălcarea unui tabu atragea sancțiuni: directe, adică firești, sau indirecte, adică sociale. Primele puteau să apară spontan, divinitatea pedepsind ocult nerespectarea interdicției, ca printr-o lege acționând de la sine, celelalte depinzând de intervenția zeului, a unui spirit sau chiar a șamanului ori preotului, întrucât o încălcare de tabu deschidea calea primejdiilor, culpabilul devenind el însuși sursă de pericole, e tabuat el însuși. La multe populații, violarea unui tabu, chiar involuntară, era pedepsită uneori chiar cu moartea. ÎN VECHIUL TESTAMENT Evreii au inchinat un cult aparte lui Yahweh. Dumnezeu S-a revelat pe Sine unor oameni cu viata sfanta: proorocii. Acestia transmiteau voia lui Dumnezeu si in functie de caz, conduceau poporul. O perioada buna de timp, evreii au fost condusi de Insusi Dumnezeu care transmitea voia Sa prin prooroci si judecatori. Dumnezeu Însuși stabilește modul de organizare a cultului divin (obiecte sacre Iesire cap. 25-27, slujbe, sarbatori, vesminte preotesti – Iesire cap.28, etc). Aceste lucruri sunt revelate de Dumnezeu proorocului Moise pe muntele Sinai si se gasesc in cartea Iesirea. Moise va scrie intreaga lege a Vechiului Testament, care ii va si purta numele de Legea Mozaica. Prin acest proroc, Dumnezeu da indicatiile necesare pentru construirea Cortului Adunarii (Iesire cap 26-27). Mai tarziu, prin Imparatul si Prorocul Solomon, Dumnezeu va da indicatiile necesare pentru construirea unui templu maret. În VECHIUL TESTAMENT, poporul evreu respecta cu sfinţenie chivotul Legii. Acest chivot era faurit din lemn de chiparos iar pe capac erau reprezentati doi heruvimi ca iesind din chivot. In acest chivot sacru se pastrau: tablele legii, toiagul lui Aaron si mana cu care Dumnezeu hranise poporul in pustie. Nimeni nu avea voie sa se atinga de el. Cel ce indraznea putea sa moara pe loc. Chivotul era luat de multe ori in lupte. Prezenta chivotului in timpul luptei era prezenta lui Dumnezeu care aducea biruinta. ÎN NOUL TESTAMENT Dumnezeu se descoperă oamenilor în cel mai desăvârșit mod posibil, prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Mântuitorul Iisus Hristos a ales 12 apostoli, pe care i-a întărit şi i-a învestit cu putere divină. Aceştia au ales la rândul lor episcopi, preoţi şi diaconi, cărora le-au transmis puterea divină. În biserică, cele mai importante dintre obiecte sunt cele legate de Sfânta Euharistie: sfântul disc, sfântul potir, sfântul antimis, sfântul chivot, steluţa, copia, linguriţa; alături de acestea, se mai folosesc: Sfânta Evanghelie, Sfânta cruce, cădelniţa, miruitorul, cununiile. Tot ceea ce este consacrat Domnului devine sfinţit şi sfânt. SPATIUL LITURGIC Creştinii au ridicat locaşuri de închinăciune, de întâlnire şi comuniune cu El, care însă nu-L circumscriu, ci îi ajută să Îl simtă aproape. Altarul este spaţiul sfânt în care se află sfânta masă (sfântul mormânt) şi scaunul arhieresc (prezenţa lui Hristos); acestea conferă atmosfera sacră şi dau sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. EVLAVIA CREȘTINULUI Evlavia este buna raportare a crestinului la cele sfinte, la oameni si la lume, dar si acea stare sufleteasca de permanenta constientizare a prezentei in fata lui Dumnezeu. Un om evlavios este un om ce isi masoara faptele, cuvintele si gandurile, spre a placea lui Dumnezeu intru toate. Sfantul Pavel ne indeamna spre a dobandi si pastra evlavia cea buna. "Fereste-te de basmele lumesti si babesti. Cauta sa fii evlavios. Caci deprinderea trupeasca este de putin folos, pe cand evlavia este folositoare in orice privinta, intrucat ea are fagaduinta vietii de acum si a celei viitoare" (I Timotei 4, 7-8). Sfantul Vasile cel Mare spune ca omul credincios se cunoaste dupa vorba, dupa imbracaminte, dupa mers. Din pacate, sensul cuvantului "evlavie" a ajuns sa se confunde cu tot soiul de practici babesti si superstitii locale. Omul a ajuns din ce in ce mai nepasator fata de cele sfinte, fata de viata vesnica si de responsabilitatea pe care acesta o are in lume, prin insasi prezenta lui in aceasta. Toate aceste caderi se datoreaza insa neintelegerii corecte a lumii, a existentei si a vietii sale. Evlavia trebuie sa se vada pana in cele mai mici detalii ale vietii de zi cu zi. Oare cine ar putea fi evlavios numai fata de cele mai mari, iar fata de cele mai mici sa se arate nepasator ?! Despre evlavie – dialog cu Sfantul Paisie Aghioritul Fisa de lectura – Parinte, ce este evlavia? – Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfant si traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos. – Parinte, altceva este respectul si altceva evlavia? – Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia. Pentru mine evlavia este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului si, fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el. Dupa aceea harul dumnezeiesc il tradeaza si toti il au la evlavie, il simpatizeaza, pe cand de cel obraznic se scarbesc si mici si mari. – Parinte, cum sa dobandesc evlavie? – Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare. Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru ca asa simte inauntrul lui. Desigur, inauntrul nostru exista evlavia fireasca, dar daca omul nu o cultiva, aghiuta il arunca, prin uitare, in nesimtire si neevlavie. Insa prin comportamentul celui evlavios se desteapta iarasi evlavia inauntrul lui. – Parinte, ce anume ajuta ca cineva sa se miste cu evlavie inauntrul bisericii? – Atunci cand pornesti spre biserica, sa-ti spui in mintea ta: “Unde merg? Acum intru in Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Ma inchin la icoane, lui Dumnezeu“. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi in biserica. Din biserica sa mergi in cer, si mai departe chiar, la Dumnezeu. Schita lectiei · Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au respectat una sau mai multe divinitati carora le-au inchinat un cult aparte. · Toate lucrurile folosite in cultul zeilor erau considerate sfinte, sacre. · Poporul israelit a fost singurul popor care a mentinut legatura cu adevaratul Dumnezeu, care le si da prin Moise legea Vechiului Testament (legea mozaica). · Evreii respectau cu strictete aducerea jertfelor si chivotul legii · Dumnezeu se reveleaza oamenilor intr-un mod desavarsit prin venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu. · Se instaoreaza o noua lege, a iubirii, a Noului Testament. · Comuniunea crestinilor cu Hristos se face prin Sfantul Duh. · Crestinii cinstesc cu evlavie tot ce este legat de cultul divin (slujbe, vesminte sfintite, obiecte consacrate cultului). · Sf. Paisie Aghioritul: „Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca… Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia.”

Clasa a X-a. Respectul față de cele sfinte

Ce reprezintă sfinţii? Dar sfintele moaşte? Sfinţii sunt creştini sau persoane alese, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi care, după moarte duc o viaţă fericită în cer; Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată toată puterea minunată a harului Său. Ce fel de cinstire li se cuvine sfinţilor? - Cinstirea ce li se cuvine sfinţilor este una relativă, numităvenerare, manifestată în sărbători închinate lor, biserici ridicate în cinstea lor, în slujbe de pomenire închinate lor. - Care este diferenţa dintre cinstirea sfinţilor şi cinstirea lui Dumnezeu? Sfinţilor li se cuvine o cinstire relativă numită venerare, pe când lui Dumnezeu i se cuvine o cinstire absolută, numităadorare. Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte mijlocitori ai noştri către Dumnezeu. Cinstindu-i pe sfinţi, cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Cel Care le-a dat acestora harul Său care îi ajută la desăvrşire. Care ar fi formele de cinstire aduse lui Dumnezeu şi sfinţilor? - Rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu, de mulţumire, de pocăinţă, de cerere. - Instituirea de sărbători în cinstea sfinţilor - Invocarea numelor sfinţilor spre mijlocire şi ajutor - Zidirea de biserici care poartă numele sfinţilor sau a evenimentelor din istoria sfântă. - Adoptarea numelor de sfinţi ca nume de botez. - Cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte - Aducerea de ofrande din roadele pământului… - Închinarea la moaştele sfinţilor e permisă? Da, deoarece sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu. Dacă însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunata pe care ce le-o dă atunci înseamnă că şi noi trebuie sa le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. - Aţi putea să îmi daţi câteva exemple de sfinţi care au moaşte la noi în ţară şi unde anume? Sf. Cuv. Parascheva, Iaşi; Sf. Dimitrie Basarabov-Catedrala Patriarhală din Bucureşti… - Ce fel de obiecte de cult cunoaşteţi? Sfânta Cruce, Sfântul Potir, Sfântul Chivot de pe Sfânta Masă, Sfintele Icoane - faţă de acestea trebuie să manifestăm un respect deosebit, ele fiind în contact permanent cu Sfinţenia revărsată de Dumnezeu în Biserică. De ce cinstim sfintele icoane? - Noi cinstim de fapt Sfinţii reprezentaţi în ele, nu materia, lemnul, pictura respectivă. Cinstim de fapt prototipul pe care ele îl reprezintă, persoană care există în realitate. - Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor. - Icoanele au mai fost numite şi Biblia neştiutorilor de carte.Ele au deci un rol ajutător în rugăciunea credinciosului şi uneori îl ajută să înţeleagă sensuri ale învăţăturii creştine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul şi mijlocul răspândirii învăţăturii noastre despre Dumnezeu. - Dar cinstirea Sfintei Cruci are justificare? Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea şi a îmbrăţişat-o pe ea cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de alta parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre şi să o slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci şi bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simpla spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasa jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.