Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Sinoadele bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea sinoadelor au fost locale, desi în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare (asa cum sunt cele Sapte Sinoade Ecumenice). Primul sinod al Bisericii s-a tinut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol (Fapte 6:1-7). Cele sapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de Sinoade Ecumenice. Ele acoperă perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învătăturii crestine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii Crestine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui. La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii. Biserica Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritătile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este al doilea Sinodul de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a întelege mai bine motivele convocării lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine cronologică. Primul Sinod Ecumenic Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor. Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arius, un preot din Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initială a lui Arius era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism). Un număr de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă făceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiintă” (de aceeasi esentă). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă (corectă) afirmatia că Iisus este „de aceeasi fiintă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este următorul: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor. Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om. Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi. Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit. O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima lună plină, după echinoctiul de primăvară, după Pastele evreiesc. Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importantă bisericească, privind aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credintă si prin redactarea Crezului care îi poartă numele. Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxă, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutăti si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandările sale s-au bucurat de mare respect. Numărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după Pasti. Al doilea Sinod Ecumenic Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formulând învătătura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos. Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului. Sinodul a condamnat învătătura lui Macedonie si a formulat învătătura despre Sfânta Treime. Această învătătură afirmă că există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul, de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit baza învătăturii crestine. Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea mortilor si viata veacului care va să vină: Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci. Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică, Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin. Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf. Grigorie de Nyssa. Al treilea Sinod Ecumenic Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către Împăratul Teodosie. Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăta că în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină si una omenească. Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învătând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învătătură era vădit contrară învătăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu si Om î acelasi timp. Unul din punctele învătăturii lui Nestorie era respingerea denumirii de "Theotokos" (Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria "Christotokos" (Născătoare de Hristos) sau "Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel nastere „controversei hristologice". Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. Sinodul a stabilit că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbură pe cealaltă. Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserică, întărind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adăugare sau eliminare din acesta. La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei, luptând pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie. Al patrulea Sinod Ecumenic Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolelui, de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea că firea umană (mai putin desăvârsită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”). Sinodul a condamnat această învătătură si a stabilit că au existat două firi desăvârsite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit". La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia că „trebuie păstrate atributiile patriarhiilor răsăritene initiale". Al cincilea Sinod Ecumenic Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de Împăratul Iustinian I. Controversa monofizită continuase după condamnarea lui Eutih si după emiterea Mărturisirii de la Calcedon. Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericită în Biserică, situatie pe care nici măcar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona. Iustinian a luat initial apărarea monofizitilor, însă ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Împărăteasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti să genereze noi probleme, punând în discutie pozitia teologică a trei ilustri teologi care muriseră deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si părinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era că scrierile celor trei, pătrunse de nestorianism, fuseseră condamnate de al treilea Sinod Ecumenic. Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar dacă acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse să convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui. Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei însisi anatemizati. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o dispută între episcopii răsăriteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanentă între Răsărit si Apus a fost evitată prin eforturile lui Iustinian. Sinodul a confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos si a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit. Însusi Împăratul Iustinian si-a mărturisit credinta ortodoxă în forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-născut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie. Al saselea Sinod Ecumenic Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind convocat de Împăratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi. În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a măsurilor represive luate împotriva lui, monotelismul („o singură voie”) a continuat să producă tulburare în Biserică si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeană, cea etiopiană si a altora. Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu pentru aducerea înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxă, a început să se răspândească o nouă învătătură privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această învătătură s-a numit „monotelism” si a fost propusă initial ca un compromis între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserică a monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani. Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”. În afirmarea învătăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos, care înlocuia expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părti. După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă controversa monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii lui. Sinod a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”. Natura divină a lui Hristos a avut o misiune specifică de îndeplinit si la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor specifice erau în mod tainic unite în una Persoană Divină a Mântuitorului Iisus Hristos.” Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod") Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împărătesc. De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind numit „al cinci-saselea”, iar în latină „quinisext”. Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea cât si al saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în vedere că prin al doilea său canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Părinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică. Canoanele de disciplină ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papă iar în Răsărit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la mărirea diferentelor între Răsărit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire sau la oprirea căsătoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întărit prin al saselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oară, preotiei ca taină i se acorda întâietate fată de taina cununiei. Desi nu există nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate doctrinară a tainei cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă. Al saptelea Sinod Ecumenic Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane si la locul lor în închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Nicaea în 787, de către Împărăteasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi. Mai înainte cu aproape o sută de ani, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor) zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de către unii membrii ai societătii au făcut ca cinstirea icoanelor si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învătăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin artă si frumusete. Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate. Răspunzând invitatiei Împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu. Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua de azi: „Spunem că sfintele icoane, vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobilă, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-si aducă aminte si să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divină. Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea”. Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală si construirea de mănăstiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă fără acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolică. Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împărăteasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări si preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei" si până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”. Nr . Loc, datã, presedinti Autoritãti laice Autoritãti bisericesti Erezia si sustinãtorii Afirmatiile ereziei Hotãrâri adoptate 1 NICEEA 325 Ep. Eustantiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328) Împ. Constantin cel Mare (306-337) Ep. Alexandru, Eusebiu de Cezareea, Macarie al Ierusalimului, Teofil al Gotiei, Sf. Nicolae Arianismul Arie (256-336) , preot în Alexandria, scolit de Lucian din Antiohia Subordinatianismul Dumnezeu Tatãl = necreat si nenãscut agenhtos Fiul = asemãnãtor cu Tatal omoiousios - Hristos este de-o fiintã cu Tatãl - Problema pascalã - Primele 7 articole din Crez - Schisma lui Novat si Meletie 2 CONSTANTINOPOL 381 Meletie (360-381) , Sf. Grigorie de Nazianz , Nectarie Împ. Teodosie cel Mare (379-395) Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Ep. Gerontius din Scytia Minor Macedonianism Macedonie (342-360) - 36 episcopi pnevmatomahi - diac. Maratonie Pnevmatomahi = luptãtori cu Duhul Sfânt - Duhul Sfânt este slujitor al Tatãlui - Fiul este colaborator al Tatãlui - Sf. Duh este de o fiintã cu Tatãl - Ultimele 5 articole din Crez - Întâietatea Constantinopolului - 7 canoane 3 EFES 431 Sf. Chiril (+444) Împ. Teodosie II (408-450) Ep. Timotei al Tomisului , Sf. Atanasie cel Mare , Ep. Juvenal al Ierusalimului, Flavian Nestorianismul Nestorie (428-431) , Ioan al Antiohiei In Iisus Hristos sunt douã firi = dioprosopism ; Fecioara este nãscãtoare de om anqrwpotokos - Condamnarea pelegianismului - 9 canoane - Interzicerea altui simbol de credintã 4 CALCEDON 451 Împ. Marcian (450-457) Împ. Flavian Împ. Marcian Ep. Anatolie al Constantinopolului , 5 trimisi ai Papei Leon III Monofizismul Eutihie (+454) si Dioscor (444-451) monojusis = o singurã fire, dumnezeiascã; locul ratiunii este luat de logosul lui Dumnezeu - în Hristos sunt douã firi neamestecate - 30 canoane - întâietatea Romei fatã de Constantinopol 5 CONSTANTINOPOL 553 Patriarhul Eutih (552-556) Împ. Iustinian (527-565) 145 episcopi, Domus de Antiohia Origenismul Origen în lucrarea Peri arcon - preexistenta sufletelor - subordinatianismul - apocatastaza - Condamnarea celor 3 capitole - Anatemizarea celor care le sustineau 6 CONSTANTINOPOL (680-681) Împ. Constantin IV (668-685) Împ. Constantin IV Pogonatul Patr. Gheorghe al Constantinopolului , Papa Honoriu al Romei , Macarie de Antiohia , 174 episcopi Monotelismul Monofizism mascat În Hristos existã o singurã vointã, divino-umanã, dar si o singurã energie divino-umanã Stabilirea Pentarhatului (Roma, Constantinop., Alexandria, Antiohia, Ierusalim) 7 NICEEA 787 Patriarhul Tarasie al Constantinopolului (784-806) Împãrãteasa Irina, mama lui Constantin Porfirogenetul Sf. Ioan Damaschin , Patr. Tarasie , Patr. Gherman, 330-367 episcopi Iconoclasmul Leon III Isaurul , Împ. Constantin al V-lea eikos = icoana klasmos = spargere - se nega firea umanã a Mântuitorului reprezentatã în icoane si picturi - S-a reluat pictarea icoanelor - S-a instituit Duminica Ortodoxiei

Ziua Domnului

Un aspect particular al legii lui Dumnezeu este separarea unei zile din saptamina pentru odihna si inchinaciune. In Vechiul Testament identificarea zilei de odihna (sabat) cu cea de a saptea zi a saptaminii a fost motivata de faptul ca insusi Dumnezeu s-a “odihnit” in cea de a saptea zi a creatiei (Gen. 2:3; Exod 20:10, 11; 31:16, 17). Acest ciclu de sapte (septimal) este mentionat in Biblie si in legatura cu alte masuratori istorice (Gen. 7:4, 10: 8:10, 12; 29:27, 28). Cea dintii mentionare a zilei de Sabat a fost in legatura cu daruirea manei (Exod 16:5, 21-30). Ziua de Sabat a fost inclusa si in cele zece porunci date de Dumnezeu pe muntele Sinai (Exod 20:8). Cartea lui Neemia ne spune ca cel care a instaurat ziua de Sabat in Israel a fost Moise (Neemia 9:14). Profetul Ezechiel scrie si el ca Sabatul a venit prin Moise (Ezec. 20:10-12). Pazirea Sabatului a fost o indatorire sfinta in Israel. Pentru calcarea poruncii privitoare la Sabat era prevazuta pedeapsa cu moartea (Num. 15:32- 36). Sabatul evreiesc a fost tinut (1) ca o zi in cinstea Domnului, ca un semn vesnic al Legamintului stabilit intre Iehova si evrei (Exod 31:17); (2) ca o zi de odihna pentru om, astfel ca toata familia sa aiba o zi de partasie si odihna (Deut. 5:12-14); (3) ca o zi nationala de aducere aminte a felului minunat in care Dumnezeu i-a scos pe evrei din robia egipteana (Deut. 5:15). De-a lungul istoriei lui Israel, lideri ca Amos (Amos 8:5), Isaia (Isaia 56:2, 4; 58:13), Ezechiel (Ezec. 20:12-24; 43:6), Ieremia (Ier. 17:21-27), si Neemia (Neemia 10:31; 13;15-22) au insistat ca evreii sa pazeasca nu numai “slova” Sabatului, ci si spiritul in care a fost dat el. In perioada de timp dintre vremea lui Ezra si vremea Domnului Isus, traditia legalismului evreiesc impovarase Sabatul cu o multime de restrictii ridicole care despicau firul de par in patru. “Misna” iudaica, adaugirile la Vechiul Testament, pastreaza in textul ei nu mai putin de 39 de restrictii adaugate odihnei de Sabat. Aceste adaugiri nu au avut nici o valoare in ochii Domnului Isus. Este adevarat ca El a respectat Sabatul biblic, ducindu-se in mod regulat la sinagoga (Luca 4:16), dar la fel de adevarat este si faptul ca El a preferat sa calce uneori poruncile traditionale, proclamind valoarea omului deasupra importantei Sabatului (Mat. 12:1-14; Marcu 2:23- 3:6; Luca 6:1-11; 13:10-17; 14:1-6; Ioan 5:1-18; 7:23; 9:16). Domnul Isus a fost atit de categoric incit S-a declarat pe Sine “Domn al Sabatului” (Marcu 2:28; Mat. 12:8; Luca 6:5), asumindu-si libertatea de a proceda cum crede El de cuviinta in ziua de Sabat. Este interesant ca toate cele zece porunci au fost reafirmate si reasezate de Hristos in Biserica, cu exceptia aceleia privitoare la Sabat (Mat 12:12; Luca 6:11; Marcu 2:27). Mai mult, in invatatura Sa, Domnul Isus a recomandat subordonarea Sabatului in fata lucrarilor facute in favoarea omului: “Isus a plecat de acolo si a intrat in sinagoga. Si iata ca in sinagoga era un om care avea o mina uscata. Ei, ca sa poata invinui pe Isus, L-au intrebat: “Este ingaduit a vindeca in zilele de Sabat?” El le-a raspuns: “Cine este omul acela dintre voi care, daca are o oaie, si-i cade intr-o groapa, in ziua Sabatului, sa n-o apuce si s-o scoata afara? Cu cit mai de pret este deci un om decit o oaie? De aceea este ingaduit a face bine in zilele de Sabat” (Mat. 12:9-12). “Intr-o zi de Sabat, s-a intimplat ca Isus trecea prin lanurile de griu. Ucenicii Lui smulgeau spice de griu, le frecau cu miinile, si le mincau. Unii dintre farisei le-au zis: “Pentru ce faceti ce nu este ingaduit sa faceti in ziua Sabatului?” Isus le-a raspuns: “Oare n-ati citit ce a facut David cind a flaminzit el si cei ce erau impreuna cu el? Cum a intrat in Casa lui Dumnezeu, a luat piinile pentru punerea inaintea Domnului, a mincat din ele si a dat si celor care erau cu el, macar ca nu era ingaduit sa le manince decit preotii?” |i le zicea: “Fiul omului este Domn chiar si al Sabatului” (Luca 6:1-5). “Apoi le-a zis: “Sabatul a fost facut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Se pare ca Biserica primara a stat un timp la umbra asezamintelor mozaice si a cautat sa respecte si ziua de Sabat; in orice caz este evident ca ei au cautat sa foloseasca adunarile publice din zilele de Sabat pentru a patrunde in sinagogile evreiesti si a le dovedi ca Isus este Hristosul (Fapte 3:1; 13:14, 42, 44; 16:13; 18:4). Intre evrei si Biserica s-au iscat insa foarte repede controverse aprinse si apostolii au trebuit sa declare raspicat ca nici un crestin nu mai trebuie sa se supuna reglementarilor ceremoniale mozaice ca dieta alimentara, taierea imprejur, si Sabatul. Intr-o declaratie de socanta indiferenta, apostolul Pavel scrie: “Unul socoteste o zi mai presus decit alta; pentru altul, toate zilele sint la fel. Fiecare sa fie deplin incredintat in mintea lui. Cine face deosebire intre zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire intre zile, pentru Domnul n-o face. Cine maninca, pentru Domnul maninca; pentru ca aduce multumiri lui Dumnezeu. Cine nu maninca, pentru Domnul nu maninca; si aduce si el multumiri lui Dumnezeu. In adevar, niciunul din noi nu traieste pentru sine, si niciunul din noi nu moare pentru sine (Rom. 14:5-7). Aceste remarci au fost trimise unei Biserici in care este evident ca existau neintelegeri intre credinciosi deopotriva de sinceri, dar deosebiti in atitudinile lor fata de asezamintele ceremoniale religioase. Este clar ca apostolul nu manifesta nici un fel de preferinta fata de cele doua pozitii existente in Biserica. Insa atunci cind Pavel afla ca iudaizatorii umbla sa-i intoarca pe crestinii din Galatia sub jugul legii evreiesti, este evident ca el protesteaza vehement, mustrindu-i aspru pe cei sovaielnici: “Ma mir ca treceti asa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o alta Evanghelie. Nu doar ca este o alta Evanghelie; dar sint unii oameni care va tulbura, si voiesc sa rastoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema! Cum am mai spus, o spun si acum: daca va propovaduieste cineva o Evanghelie, deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema!”(Gal. 1:6-9). Putin mai departe in epistola Pavel exclama: “Voi paziti zile, luni, vremi si ani. Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:10-11). Si inca: “S marturisesc iarasi inca o data oricarui om care primeste taierea imprejur, ca este dator sa implineasca toata Legea. Voi care voiti sa fiti socotiti neprihaniti prin Lege, v-ati despartit de Hristos; ati cazut din har” (Gal. 5:3, 4). Evanghelia ne spune ca Domnul Isus a fost rastignit in Vinerea Mare si ca a inviat dintre cei morti in dimineata zilei dintii a saptaminii, adica la trei zile dupa moartea Sa (Mat. 27:62 - “pregatire” este termentul grec pentru ziua de vineri; 28:1; Marcu 15:42; 16:1; Luca 23:54; 24:1; 24:7-21; Ioan 19:31, 42; 20:1, 19). Fara a face din aceasta o dogma, se pare ca Biserica primara a inceput foarte repede sa sarbatoreasca ziua dintii a saptaminii ca “zi a Domnului” (Probabil amintita pe nume in Apoc. 1:10). La urma urmei, invierea a fost ziua in care s-au pus bazele Bisericii crestine. De exemplu, in capitolul 20 din cartea Faptele Apostolilor gasim ca Pavel si-a pregatit itinerarul in asa fel incit sa fie prezent la Cina Domnului care se lua in Troa in ziua dintii a saptaminii. O atenta studiere a pasajului va scoate la lumina faptul ca Pavel a sosit in Troa luni si aplecat de acolo exact peste o saptamina (Fapte 20:7). O alta dovada ca Biserica de la inceput se inchina in cea dintii zi a saptaminii se gaseste in 1 Corinteni 16. Pavel ii indeamna pe cei din Corint sa faca stringerea de ajutoare in cadrul adunarii din aceasta zi: “In ziua dintii a saptaminii, fiecare din voi sa puna deoparte acasa ce va putea, dupa cistigul lui, ca sa nu se stringa ajutoarele cind voi veni eu” (1 Cor. 16:2). Verbul folosit aici in limba greaca se aplica unei activitati repetate de “punere de o parte”. Cu alte cuvinte: ei trebuiau sa colecteze “in fiecare zi intii a saptaminii”, pentru ca stringerea sa nu se faca in pripa. Un alt text care ne vorbeste despre o stare care s-a repetat “duminica de duminica” este in Ioan 20. Aici ni se spune ca ucenicii se stringeau laolalta “in seara aceleiasi zile, cea dintii a saptaminii” (Ioan 20:19). Daca tinem seama de faptul ca la inceput crestinii au fost scosi din sinul comunitatilor de la sinagoga, nu este de mirare ca, pentru separare, ucenicii au ales sa se adune intr- o alta zi, iar cea mai potrivita zi pentru inchinaciune li s-a parut aceasta zi a aniversarii “invierii”. Istoria este plina de dovezi care ne arata ca in preajma anului 100 d.H., Biserica crestina se aduna in cea dintii zi a saptaminii. Pentru o usurare a intelegerii, vom merge inapoi in istorie incepind cu Constantin si ajungind in final la vremea apostolilor. Asa numitul Codex Iustinianus aparut in anul 321 d.H. mentioneaza urmatoarele: “Toti magistratii, oamenii din popor si mestesugarii se vor opri din activitatile lor si se vor odihni in slavita Zi a Soarelui. Taranii insa, sint liberi sa lucreze chiar si in aceasta zi, deoarece, punerea grinelor in hambare sau ingrijirea viei nu poate sa astepte”(Joseph Cullen Ayer, A Source Book for Ancien Church History (New York: Scribners, 1913) pp. 284, 285). Aceasta lege pare ca a fost data ca o inlesnire acordata crestinilor, desi prevederile ei nu par a fi prea stricte. Intr-o alta scriere, Didache, aparuta intre anii 120-180 d.H., in capitolul 14 gasim indrumarea urmatoare: “In Ziua Domnului, cind sinteti adunati, dupa ce v-ati marturisit unii altora pacatele si v-ati iertat unii pe ceilalti, puteti fringe piinea impreuna. Sa nu ingaduiti nimanui care este inca in cearta cu aproapele sau sa ia parte cu voi, pentru ca lucrarea voastra sa fie sfinta” (Opera citata, p. 182). Iustin (c. 100 - c.165 d.H.), cunoscut si sub numirea de Iustin Martirul din cauza mortii sale pentru Domnul, ne-a lasat o descriere deosebit de frumoasa a felului in care obisnuiau crestinii din preajma anului 150 sa se inchine: “In ziua care se numeste “a Soarelui”, noi avem o intrunire a tuturor celor care locuiesc in cetate si in imprejurimi. Cind sintem impreuna, un timp citim memoriile apostolilor sau cite ceva din scrierile profetilor. Apoi, dupa ce inceteaza citirea, conducatorul adunarii ia cuvintul si ne mustra sau ne indeamna pe toti sa urmam exemplele de virtute. Dupa aceasta, ne ridicam toti in picioare si ne rugam pe rind. Asa cum am mai spus deja, dupa ce ne rugam sint aduse piinea, vinul si apa. Cel care conduce se roaga dupa cum poate el mai frumos, iar poporul incuvinteaza spunind: “Amin”. Elementele Euharistiei (Cina) sint impartite si luate de cei prezenti, iar celor care nu sint de fata le sint trimise prin diaconi. Cei bogati, daca vor, daruiesc cit vor ei, si colecta este data in grija conducatorului adunarii. Din suma adunata sint apoi ajutati orfanii si vaduvele, cei aflati in lipsuri din cauza bolii sau din alte cauze, si robii sau strainii din mijlocul nostru; pe scurt, el imparte tuturor celor care au nevoie. Ziua Soarelui (duminica) este intr-adevar ziua in care noi toti ne tinem adunarile, caci in aceasta zi dintii a saptaminii Dumnezeu, a transformat intunerecul si materia facind lumea; si tot in aceasta zi a inviat si Domnul Isus dintre cei morti. Caci ei L-au rastignit in ziua premergatoare lui Saturn (vineri), iar in cea de dupa ziua lui Saturn (adica duminica) El li S-a aratat Apostolilor si ucenicilor Sai, invatindu-i lucrurile pe care vi le-am spus acum si noi voua spre luare aminte”(The Fathers of the Church, Vol. 6: Saint Justin Martyr, de Thomas B. Falls (New ork: Christian Heritage, Inc., 1949), pp.106, 107). Ignatiu, care si-a scris lucrarea sa Catre Magnesians prin preajma anului 114 d.H., ii descrie astfel pe crestini: “Ei nu mai tin Sabatele evreiesti, ci se inchina in Ziua Domnului, in care, prin El si prin moartea Lui, ne-a fost daruita viata ...”(The Fathers of the Church, Vol. I: The Apostolic Fathers (New York, 1947), p.99). Aparuta cam prin anul 100 d.H., Scrisoarea lui Barnabas, careia in ciuda titlului nu i se cunoaste cu certitudine autorul, ni-L prezinta pe Dumnezeu spunind: “Sabatele de acum nu mai sint dupa voia Mea, dar (Sabatul) pe care vi l-am dat, este placut Mie, caci in el am pus capat tuturor ostenelilor, si la inceputul celei de a opta zi am facut un nou inceput pentru o lume noua. Prin urmare, sa sarbatoriti cea de a opta zi, in care a inviat Hristos, li S-a aratat oamenilor si apoi s-a inaltat la cer” (Idem, p.216). Expresia “Ziua Domnului” este folosita si de apostolul Ioan in Apocalipsa 1:10. Putem spune deci ca avem dovezi ca ziua de inchinaciune a Bisericii primare a fost cea dintii zi a saptaminii, numita de Constantin in anul 321 d.H.: “Ziua Soarelui”, de Didache la jumatatea primului secol: “Ziua Domnului” (Domini dei = Duminica), de Iustin in anul 150 d.H.: “Ziua Soarelui”, de Ignatiu in anul 114 d.H.: “Ziua Domnului”, de Barnabas in anul 100 d.H.: “cea de a opta zi” si de apostolul Ioan in anul 96 d.H.: “Ziua Domnului”. Noul Testament nu incearca in nici un fel sa identifice care lucrari sint potrivite pentru ziua Domnului, sau “duminica”. El spune insa ca un crestin a iesit de sub robia restrictiilor mozaice si ca el este scutit de forme sau ceremoniale sabatice. Crestinii s-au obisnuit sa respecte si ei tot o zi din sapte, dedicind-o proslavirii lui Dumnezeu, misiunii crestine si odihnirii trupului. Dumnezeu l-a facut pe om in asa fel ca el sa aiba nevoie de o zi de odihna. Dumnezeu, care tine seama de aceasta nevoie a omului, a instituit in Vechiul Testament o astfel de zi si a supus-o la restrictii severe. Sub noua administratie a lucrarii Duhului Sfint, restrictiile adaugate zilei de odihna au fost inlaturate, dar aceasta n-a insemnat ca Biserica n-a considerat de bine sa puna de o parte o zi din sapte pentru adunarea sfintilor, pentru proslavirea Domnului si pentru odihna trupului. Respectind o astfel de zi, crestinii din toate veacurile au marturisit impotriva secularismului si impotriva materialismului. Inca de pe la anul 200 d.H., Tertulian s-a impotrivit celor ce lucrau duminica. Crestinii tin ziua Domnului de buna voie (nu ascultind de vreo lege), cu bucurie (nu ca pe o greutate care-i apasa), folosind-o deopotriva si pentru odihna trupului si pentru inaltarea sufletului. Trebuie spus insa apasat ca in crestinism nu exista nici un fel de prevederi ceremoniale si ca in nici un fel Hristos nu ne-a schimbat Sabatul, cu toate obligatiile lui, in ziua de duminica. Continuind ceea ce credem ca a fost o practica apostolica si adaptindu-ne la existenta calendarelor si a zonelor diferite de timp de pe glob, noi respectam ziua de duminica in cinstea Domnului si spre amintirea invierii Sale.

Chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Toti antropologii, credinciosi sau necredinciosi, sunt de acord cu privire la definitia omului: fiinta care aspira la autodepasire, fiinta care tinde spre ceea ce este mai mare ca el. Ar trebui un Sfant Pavel pentru a descifra "acest Dumnezeu necunoscut", pentru a da un nume acestei aspiratii fundamentale al carui izvor este chipul lui Dumnezeu. Acest "chip", pentru Parintii Bisericii, nu este o idee organizatoare sau instrumentala, ci principiul constitutiv al fiintei umane. Pacatul, dupa Sfantul evanghelist Ioan (I In 4,6), este dezordine, incalcarea limitei normative, constitutiva fiintei umane, confuzie profunda a straturilor ontologice ale firii umane. Pervertirea cheama lucrarea terapeutica, reconstituirea structurii normative. "Curatirea morala, purificarea de patimi se desavarseste in curatia ontologica", vindecare a firii. Este vorba de restabilirea formei primordiale, de restaurarea chipului arhetipal. Sfantul Atanasie reia afirmatia Sfantului Irineu si formuleaza regula de aur a Sfintei Traditii: "Dumnezeu se face om ca omul sa se faca dumnezeu". El insista asupra caracterului ontologic al participarii la Dumnezeu prin intermediul chipului. Chipul este constitutiv in asa masura incat cuvantul "creatie" inseamna "participare": omul este creat ca o fiinta care participa, predestinat, chiar in structura sa, la iluminarea mintii, conferindu-i-se facultatea innascuta a teognoziei, a cunoasterii lui Dumnezeu. La fel Sfantul Vasile cel Mare (330-379) spune: "noi avem chiar prin natura dorinta fierbinte dupa Bine... toate aspira la Dumnezeu". Sfantul Grigore de Nazianz (330-390), vorbind de insuflarea dumnezeiasca, subliniaza harisma initiala ce face chipul stralucitor. Astfel, omul nu este numai ordonat din punct de vedere moral spre ceea ce este dumnezeiesc, ci este si din "neamul lui Dumnezeu", cum spune Sfantul Apostol Pavel (Fapt. 17,29). Dupa Sfantul Grigore de Nyssa, "omul este inrudit cu Dumnezeu", deiform in natura sa, ceea ce-l predestineaza la indumnezeire, la comuniunea cea mai intima, cu Dumnezeu. Daca intelegerea, intelepciunea, iubirea sunt dupa chipul acelorasi realitati in Dumnezeu, puterea de autodeterminare este, mai ales, aceea care vine din chipul lui Dumnezeu. Functia axiologica de judecata, de apreciere, de discernamant face din om stapanul naturii, cuvant cosmic care se impartaseste din modalitatile vietii divine. Intre Dumnezeu si omul indumnezeit, diferenta consta in aceea ca: "Dumnezeu este necreat, iar omul exista prin creatie". Pe plan universal, in functie de chip, crestinismul se defineste drept "Imitarea firii dumnezeiesti", multimea persoanelor umane unite in una si aceeasi natura omeneasca. La asceti, cultivarea atentiei duhovnicesti devine o adevarata arta de a vedea in orice fiinta umana chipul lui Dumnezeu. "Un calugar desavarsit, spune Nil Sinaitul, va socoti dupa Dumnezeu pe toti oamenii ca pe Dumnezeu insusi"! Traditia marilor asceti frapeaza, cu bucuria ei si cu aprecierea ei maximala pentru om. Terapeuti-practicanti, ei n-au nevoie sa invete ceva cu privire la amploarea perversiunii, iar arta lor de a cunoaste inimile si de a patrunde in adancurile sufletului ii fac sa vada "noua creatura" (omul botezat) in intregime imbracata in forma dumnezeiasca. Un tropar din slujba inmormantarii spune: "Chipul slavei Tale celei negraite sunt, macar de port ranile pacatelor". Creata dupa chipul lui Dumnezeu, natura cea adevarata este buna. Tocmai pentru aceasta Rascumpararea readuce natura vindecata, nu la supra-natura, ci la starea sa initiala, la adevarul sau "supranatural-natural". Parcurgand spatiul imens al cugetarii patristice, infinit de nuantata si bogata, avem impresia ca evita orice sistematizare ca sa-si pastreze uimitoarea suplete care, de altfel, o caracterizeaza. Cu toate acestea, din gandirea patristica putem trage cateva concluzii. Inainte de toate trebuie sa inlaturam orice conceptie substantialista cu privire la chip. Acesta nu este depus in noi ca o parte a fiintei noastre; ci, intreaga fiinta umana este creata, sculptata, modelata "dupa chipul lui Dumnezeu". Prima expresie a chipului consta in structura ierarhica a omului, cu viata duhovniceasca in centru. Tocmai aceasta intaietate ontologica a vietii duhului este cea care conditioneaza aspiratia profunda dupa ceea ce este duhovnicesc, dupa Infinit, dupa Absolut. Este elanul dinamic al intregii noastre fiinte spre Arhetipul sau divin, aspiratia irezistibila spre Dumnezeu. Este erosul omenesc indreptat spre Erosul divin, setea de nestins, dorul neostoit dupa Dumnezeu, dupa cum se exprima in mod admirabil Sfantul Grigore de Nazianz: "Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant..." Pe scurt, fiecare facultate a sufletului omenesc reflecta chipul (cunoasterea, libertatea, iubirea, creatia) si toate sunt centrate pe realitatea duhovniceasca a carei insusire este aceea de a se autodepasi ca sa se lanseze in adancul dumnezeiesc si sa-si potoleasca acolo dorul sau. Orice limita contine un dincolo, isi contine propria transcendenta; tocmai pentru aceasta sufletul nu se poate odihni decat in infinitul dumnezeiesc. Este epectaza, tinderea icoanei, a chipului spre Arhetipul sau. "Cu ajutorul chipului, spune Sfantul Macarie, Adevarul il face pe om sa-L caute". Tocmai in dorul nostru dupa Dumnezeu ii descoperim deja prezenta, caci "iubirea lui Dumnezeu este totdeauna lucratoare", spune Sfantul Grigore de Nyssa. Diferenta dintre chip si asemanare Pentru geniul ebraic, totdeauna concret, chipul - telem are sensul cel mai puternic. Interdictia prin lege a chipurilor cioplite se explica prin sensul dinamic si realist al chipului: ca si numele, chipul face loc prezentei celui pe care-l reprezinta. Demuth, pe care-l traducem prin asemanare, conformitate, indeamna la a te considera ca celalalt. Putem s-o comparam cu notiunea de saliach: apostolos (trimisul) unui om, este el insusi ca si cum ar fi celalalt. "Chipul" este intreg, sfant prin excelenta, el nu poate suferi nici o alterare. Dar il putem reduce la tacere, fi putem face ineficace prin modificarea conditiilor ontologice. Chipul, baza obiectiva, nu se poate manifesta decat in asemanarea subiectiva; caderea in pacat a facut asemanarea radical inaccesibila puterilor naturale omenesti. Fara a fi pervertit, chipul a fost facut nelucrator. Sfantul Grigore Palamas (1296-1359) lamureste traditia spunand: "in fiinta noastra dupa chipul, omul este superior ingerilor, dar in asemanare le este inferior, fiind neŹstatornic; ... dupa cadere, am aruncat asemanarea, dar calitatea de fiinta creata dupa chipul nu ne-am pierdut-o". Hristos da omului puterea dea actiona. Tainele Botezului si Mirungerii restaureaza "asemanarea in act", ceea ce elibereaza imediat chipul si stralucirea lui devine perceptibila la sfinti si la copii. Datorita calitatii sale de chip al lui Dumnezeu, omul si-a pastrat totdeauna libertatea optiunii. Chiar si in vremea Vechiului Testament, dorinta de bine exista, fara ca omul s-o poata totusi activa in viata sa. In teologia lor referitoare la har, Sfintii Parinti fac o distinctie neta intre "liberal arbitru al intentiei" si "liberul arbitru al faptelor". Ei afirma deplina libertate a dorintei omului de a fi mantuit, setea dupa vindecare, capacitatea de a formula acel fiat. Dupa intruparea Logosului, harul actualizeaza deiformitatea virtuala (asemanarea virtuala). "A fi creat dupa chipul lui Dumnezeu" devine "a trai dupa chipul lui Dumnazeu". De aici inainte, "omul are doua aripi pentru a atinge cerul: libertatea si harul", dupa cum spune Sfantul Maxim. Oricarui efort al vointei, ii raspunde harul pentru a-l duce la implinire. Sfantul Maxim precizeaza in mod admirabil aceasta "conlucrare" dintre om si Dumnezeu: "Dumnezeu le face pe toate in noi, si virtutea si cunoasterea si intelepciunea si bunatatea si puterea, fara ca noi sa aducem altceva decat buna hotarare a vointei"; dar aceasta buna asezare a vointei este o lucrare absolut libera care plaseaza lucrarea omeneasca inauntrul lucrarii dumnezeiesti. "Virtutea" este aceasta hotarare care declanseaza lucrarea harului in sinergie cu lucrarile omenesti. Intr-un sens, dorinta omului este deja lucratoare, caci ea raspunde dorintei lui Dumnezeu si, astfel, atrage venirea harului. Tocmai acesta este rolul imens al fiat -ului Fecioarei. Buna-Vestire este ca o intrebare pe care Dumnezeu o adreseaza omenirii: iti este sete de mantuire, vrei tu, intr-adevar, sa ai in pantece si sa porti la san pe propriul tau Mantuitor? Si Sfanta Fecioara raspunde, ca din partea tuturor, DA! Acest DA este conditia obiectiva a intruparii Fiului lui Dumnezeu; Cuvantul lui Dumnezeu nu putea sa siluiasca natura umana; Sfanta Fecioara i-o ofera in mod liber si din partea tuturor. Pentru Sfintii Parinti, o fiinta nu este omeneasca decat atunci cand este miscata de Duhul Sfant, atunci cand este in mod efectiv "chip care se aseamana" (cu Modelul sau divin). Un sfant este numit din punct de vedere liturgic "foarte asemanator". Chipul este constitutiv si normativ; in functia sa de asemanare cu Dumnezeu el face reale cuvintele Mantuitorului; "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavarsit este. "Hristologia invata ca in Hristos "fiii in Fiul" sunt realmente fiii Tatalui "asemanatori Fiului". Sfantul Grigore de Nyssa subliniaza functia chipului astfel: "pentru a participa la Dumnezeu, trebuie sa detii in fiinta ta ceva corespunzator Fiintei la care participi". Lui "Dumnezeu este iubire" (In.4,16), ii corespunde Arno ergo sum (iubesc, deci exist) al omului. Kallistos spune in Filocalie ca: "Cel mai mare lucru ce se petrece intre Dumnezeu si sufletul omenesc este acela de a iubi si de a fi iubit". Astfel, antropologia Sfintilor Parinti si notiunea lor de chip arata ca fiinta umana este deiforma chiar in structura sa, ca este destinata comuniunii indumnezeitoare si capabila sa-L cunoasca pe Dumnezeu pe masura propriei capacitati de a-L primi. Dupa cum scrie un duhovnic contemporan: "Dumnezeu se daruieste oamenilor dupa setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult, le da doar o picatura. Dar El ar dori sa le dea mari intregi, asa incat, la randul lor crestinii sa potoleasca setea lumii". Paul Evdokimov

Crearea lumii nevazute si vazute

Crearea lumii nevăzute Prin lume nevăzută se întelege lumea îngerilor. Acestia au fost creati de Dumnezeu înaintea materiei: “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”(Facere 1:1). Cuvântul cerul se referă la lumea spirituală, la îngeri, iar cuvântul pământul se referă la materie, din care a fost făcut întregul univers: “Numai Tu esti Domn si numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor si toată ostirea lor, pământul si toate cele de pe el, mările si toate cele ce se cuprind în ele; Tu dai viată la toate si Tie se închină ostirea cerurilor.”(Neemia 9:6) “Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute, si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii”(Coloseni 1:16). Îngerii au fost creati înaintea oamenilor: “Atunci când stelele diminetii cântau laolaltă si toti îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau”(Iov 38:7). Acelasi lucru îl spune si Sf.Ioan Damaschin: “Trebuia zidită mai întâi fiinta sprituală, apoi cea sensibilă si, în cele din urmă omul.” Cuvântul “înger” înseamnă sol, crainic, vestitor. După cum spune si numele, ei sunt “duhuri slujitoare”care fac cunoscută voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt fiinte spirituale, personale, superioare oamenilor si inferioare lui Dumnezeu. “Îngerul nu este nemuritor prin fire ci prin har”(Ioan Damaschin). Sfintii Părinti spun că nu este mentionată în detaliu crearea lor pentru a fi feriti evreii de idolatrie (s-ar fi închinat îngerilor ca unor idoli). Fiind duhuri, ei pot lua orice formă: “Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri si pe slugile Tale pară de foc”(Ps.103:5). Ei dispun de o spiritualitate relativă, de aceea sunt circumscrisi spatial, nu pot fi omniprezenti. Mărginirea lor, deasemenea, se referă si la cunoastere si putere: nu sunt atotstiutori, nu au putere creatoare si nu pot face minuni prin puterea lor. Menirea îngerilor este: să-L preamărească pe Dumnezeu si să servească în lume oamenilor, povătuindu-i pentru împărătia cererilor. În privinta numărului lor, Scriptura nu mentionează nimic. După expresiile folosite, ne dăm seama că acesta este foarte mare(multime de îngeri, legiuni). Sf. Ioan Gură de Aur si Clement Alexandrinul spun că numărul lor este infinit. În traditie, există credinta că fiecare om îsi are îngerul său păzitor, primit la Botez. Sfânta Scriptură îi împarte în 3 categorii: 1.serafimii, heruvimii, scaunele 2.domniile, puterile, stăpânirile 3.începătoriile, arhanghelii, îngerii Starea initială a îngerilor nu era definitivă, ci trebuia să devină astfel prin harul dumnezeiesc si străduintă personală. Starea actuală este de sfintenie prin harul lui Dumnezeu si rezistentă la ispită. Ca fiinte spirituale, înzestrate cu libertate, îngerii puteau progresa sau păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind(din cauza mândriei) să fie la fel ca Dumnezeu. Conducătorul lor este Lucifer(Satan, Belzebul, Veliar) cel care a fost cel mai frumos si mai puternic dintre îngeri. Căderea este irevocabilă si definitivă. Numărul lor este foarte mare, Sf.Scriptură vorbind chiar de o împărătie a diavolului. Fiind autorul răului în lume, diavolul se străduieste să-i îndemne pe oameni să păcătuiască: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”(I Petru 5:8). Pentru că si omul are libertate, diavolul poate doar să-l ispitească(prezentând răul ca pe ceva bun si vrednic de dorit), nu îl poate constrânge să facă ceea ce nu doreste. Sf.Ioan Gură de Aur: diavolul este asemenea unui câine legat, el poate musca numai dacă intri în zona lui de actiune. Ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru întărirea/călirea noastră în lupta împotriva răului: “Vasele olarului le lămureste cuptorul; iar ispita omului cugetul lui”(Is.Sirah 27;5). Crearea lumii văzute Lumea a fost creată de Dumnezeu “din nimic”. Cuvântul ebraic “bara” înseamnă a aduce de la nefiintă la fiintă. Sf. Atanasie: “Dacă Dumnezeu nu e si autorul materiei si a făcut lucrurile dintr-o materie existentă, atunci El apare slab, deoarece nu a putut fără materie să producă cele existente, asa cum slăbiciunea tâmplarului se arată prin aceea că, fără lemn, el nu poate face nimic.” “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”(Facere 1:1) “la început” înseamnă la începutul timpului. Fer. Augustin spune că lumea a fost creată deodată cu timpul. Curentele dualiste sustin că si materia este preexistentă si că Dumnezeu nu este creator ci Demiurg; cele materialiste spun că lumea e un produs al evolutiei iar panteismul crede că tot ceea ce ne înconjoară este Dumnezeu. Sf. Vasile spune că lumea este opera întregii Treimi: “Tatăl este cauza cea îndeplinitoare, încât cele create îsi au existenta din voia Tatălui, sunt aduse la existentă prin lucrarea Fiului si se desăvârsesc prin lucrarea Sfântului Duh”. Motivul creării lumii este lauda lui Dumnezeu si fericirea creaturii. Lumea a fost creată bună(nu perfectă) si potrivită scopului pentru caree am fost făcuti: “si a privit Dumnezeu toate câte a făcut si iată erau bune foarte”(Facere 1:31) “orice făptură a lui Dumnezeu este bună si nimic nu este de lepădat”(I Tim.4:4). Răul a intrat în lume datorită omului si libertătii sale de vointă(“…printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea… Rom. 5:12). Răul îsi are izvorul în îngerii care au căzut si în omul care s-a abătut de la izvorul binelui. Răul fizic si moral nu au o existentă proprie, ci apar ca o lipsă a binelui, asa cum întunericul se întinde acolo unde se retrage lumina. Expresia “netocmit si gol”(Fac.1:2) se referă la materia din care Dumnezeu a format celelalte elemente văzute si în care se cuprindeau toate ca într-o matrice a lor. După crearea materiei a urmat pregătirea ei în 6 zile: 1. Lumina 2. Bolta cerească (despărtind apele de deasupra tăriei de cele de dedesubt) 3. Pământul, mările si plantele 4. Luminătorii mari si mici(soarele, luna, stelele) 5. Vietuitoarele din apă si cele din aer 6. Animalele , târâtoarele si omul Forma universului era dată în materie, odată cu aducerea ei la existentă. În creatie se observă o evolutie de la simplu la complex, de la anorganic la organic. Această evolutie a fost dirijată de Dumnezeu, din interiorul creatiei prin rationalitatea ei. “Creatio originalis” a fost urmată de “creatio continua”(evolutie dirijată de Dumnezeu) si se va încununa cu o “creatio nova” la a doua venire a Mântuitorului. Biblia nu este o carte de stiinte naturale. Ea numai ne arată că Autorul/Creatorul lumii este Dumnezeu. În ziua a 7-a (Sâmbăta), Sf.Scriptură spune că “Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut”(Fac.2:2). Nu trebuie să întelegem acest verset ca pe odihnă proriu-zisă, ci ca o încetare a creatiei urmată de o începere a purtării de grijă (a proniei) fată de creatură. Pentru cei care se întreabă: De ce mergem Duminica la biserică si nu Sâmbăta care este ziua în care s-a odihnit Dumnezeu? Să stie că Domnul Iisus a înviat Duminica, iar noi asta prăznuim. Pentru noi crestinii, Duminica e zi de rugăciune, nu doar de odihnă. Această zi a devenit zi de rugăciune pentru toti crestinii, începând din timpul Apostolilor, care se adunau în prima zi a săptămânii(Duminica), pentru a frânge pâinea. Crearea omului Dumnezeu l-a creat pe om: -după Chipul Său: “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”(Fac. 1:27). - l-a făcut printr-un act direct si personal, deosebit de tot ceea ce a creat până atunci: “luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie”(Fac.2:7). Desi aici sunt prezentate ca două momente separate, trupul si sufletul au fost făcute simultan. -omul a fost creat bărbat si femeie: “a făcut bărbat si femeie” (Fac.1:27). După ce a fost creat Adam, Dumnezeu i-a făcut si un“ajutor potrivit”(Fac.2:18). Eva(viată) a fost făcută din coasta lui Adam(din pământ). Desi în Sf.Scriptură spune că lui Adam i-a fost luată o coastă pentrua fi făcută Eva, noi vedem că nu ne lipseste nici o coastă. Totusi nu trebuie să ne îndoim de acele cuvinte deoarece abia după căderea în păcat trupurile li s-au transformat în cele pe care le avem si noi astăzi. Pentru că în v.26 se spune “să facem om după chipul si după asemănarea Noastră” iar în v.27 nu se mai mentionează nimic despre asemănare( “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” ), ne dăm seama că aceasta a devenit scopul creării omului: omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său si cu scopul de a deveni sfânt. Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă: gândire, sentiment, vointă liberă (trăsăturile sufletului). Înainte de a păcătui, trupul lui Adam si al Evei era un trup luminos, asemănător cu trupul lui Iisus, după ce a înviat din morti, cu care a trecut prin usile încuiate. După ce au păcătuit, trupul lor li s-a schimbat (au primit îmbrăcăminte de piele Fac.3:21), devenind muritor, slab, bolnăvicios (printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea Rom 5:12). Sufletul omului: -Este imaterial, rational si nemuritor. -Ecclesiast 12:7 trupul“ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”. -Matei 22:32 “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul mortilor ci al viilor”. -Cele trei însusiri ale sufletului sunt: ratiunea, simtirea si vointa liberă. Trupul omului: - Omul se ridică deasupra celorlalte vietuitoare nu numai prin suflet ci si prin trupul său deoarece, după cuvintele Sf.Ap.Pavel, “trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”(I Cor.6:19). Întregul neam omenesc se trage din Adam si Eva: “a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc”(F.A. 17:26) “Tu ai făcut pe Adam si tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor si sprijin, si din ei s-a născut neamul omenesc.”(Tobit 8:6). Numai prin prisma strămosilor comuni, putem întelege universalitatea păcatului strămosesc si universalitatea mântuirii în Hristos. STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI De la creatie, Dumnezeu i-a asigurat omului tot ceea ce avea nevoie pentru a-si atinge scopul pentru care a fost creat: Ecclesiast 7:29 “Dumnezeu a făcut pe om drept” Facere 1:31 “toate erau bune foarte” -Ratiunea era mult mai luminată (Adam numeste toate animalele, plantele, lucrurile). -Vointa era curată, dreaptă si nepervertită; era o perfectă armonie între trup si suflet. -Trupul era sănătos: nu cunostea boala, suferinta, moartea. Prin stăruinta în bine putea ajunge nemuritor. -Natura si animalele nu erau ostile omului. -Munca nu constituia o corvoadă. CĂDEREA ÎN PĂCAT Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se asemăna cu El, prin stăruinta liberă si constientă în bine. După ce au fost creati, Dumnezeu le-a dat poruncile: “Cresteti si vă înmultiti si umpleti pământul si-l supuneti”(Fac.1:28) si “Din toti pomii din rai poti să mănânci, iar din pomul cunostintei binelui si răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!”(Fac.2:16-17). L-a încercat cu porunca de a nu mânca din pomul cunoasterii binelui si răului, pentru a vedea dacă într-adevăr omul pe care l-a creat vrea si merită să rămână în Eden. Ispita este necesară: “vasele olarului le lămureste cuptorul; iar ispita omului cugetul lui” (Is.Sirah27:5), “nu era folositor omului să dobândească mântuirea fără să fie ispitit si încercat”(Sf.Ioan Damaschin). Din mândrie, omul încalcă unica lege si se răzvrăteste împotriva Creatorului său. Desi gresiseră, Dumnezeu i-ar fi iertat dacă si-ar fi recunoscut vina. În schimb ei dau vina unul pe celălalt: Adam pe Eva si Eva pe sarpe. Acest episod arată că răul din lume nu este propriu esentei sale, ci a pătruns în lume prin vointa omului. Cei 2 pomi din grădina Eden (pomul cunoasterii binelui si răului si pomul vietii) sunt adevărati/reali dar au un scop hotărât de Dumnezeu: primul, ca mijloc de exercitare prin virtute, iar al doilea, ca plată a virtutii câstigată prin exercitiu moral si prin respingerea ispitei. Unii Sf.Părinti văd pomul cunostintei binelui si răului ca pe o momeală prin care diavolul încearcă să-l însele pe om. Răul nu-si arată niciodată adevărata fată, pentru că l-ar speria pe om. Din această cauză, diavolul prezintă răul sub înfătisarea aparentă a unui bine: înainte de a face răul, omul încearcă să găsească argumente care să-i justifice fapta. Cel care se ascunde sub înfătisarea sarpelui este diavolul: “…sarpele cel de demult care se cheamă diavol si satana”(Apocalipsa 12:8). Păcatul săvârsit de strămosii nostri poartă numele de păcat strămosesc si cu el ne nastem toti. Prin taina Sfântului Botez acesta este sters. Dar ce este păcatul strămosesc care ni se transmite nouă? Acesta este tendinta necontrolată de a păcătui. Nu mostenim fapta lui Adam, ci starea lui. Din acest motiv, nici unul dintre evrei(poporul lui Dumnezeu) nu s-a mântuit până ce nu i-a scos Iisus din iad pe cei drepti, când a înviat. Prin păcat a dispărut armonia omului cu sine, cu semenii si cu natura înconjurătoare. Întelepciunea sa scade atât de mult încât crede că se poate ascunde de Dumnezeu în tufis. Vointa îi slăbeste într-atât încât înclină mai mult spre rău, omul devenind rob al păcatului. Mărturisirea de credintă spune că, “omul s-a prăvălit prin păcat până lla asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea…Prin păcat nu s-a distrus chipul lui Dumnezeu din om, ci doar a fost întunecat, rămânându-I încă tendinta de cunoastere si voire a binelui”. Universalitatea păcatului este arătată de Sf.Scriptură: “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru că toti au păcătuit în el”(Romani 5:12). Singurul Om care s-a născut fără păcatul strămosesc a fost Omul-Dumnezeu Iisus. Pedeapsa primită pentru păcat este, după cum ne spune Sf.Ap.Pavel, moartea: “Plata păcatului este moartea”(Romani 6:23). Moartea poate fi trupească (despărtirea sufletului de trup), sufletească (ruperea comuniunii cu Dumnezeu) sau vesnică (separarea vesnică de Dumnezeu). Această pedeapsă a fost desfiintată de Mântuitorul Hristos: “Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6:54). Scopul creării omului Omul a fost creat de Dumnezeu în a VI-a zi, după chipul Său: “A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său…”(Facere 1;27) In mod deosebit, actul crearii omului este unul personal, direct, ce arata pe de o parte legatura stransa a noastra cu D-zeu, iar pe de alta scopul inalt pentru care am fost creati. Daca pâna acum Dumnezeu a creat totul prin Cuvant, acum participa personal, nemijlocit: “luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie ” (Facere 2;7) Adam si Eva , cand erau in gradina raiului, au primit porunca de a stapanii intregul pamant, cu toate vietatile de pe el, de a se inmulti(Facere 1;28), si totodata de a urca duhovniceste spre asemanarea cu Dumnezeu prin implinirea poruncii Sale si deci prin aratarea dorintei vii de a ramane in Rai, in comuniune cu Creatorul(Facere 2;16-17). După cum stim, chipul înseamnă ansamblul trasaturilor sufletului, si anume: ratiunea, sentimentul si vointa liberă.Am subliniat cuvantul liberă deoarece este vital pentru intelegerea consecintelor faptelor noastre. Cum am putea fi judecati pentru ceva ce am facut impotriva voii noastre, constransi din afara. Ei bine nu se poate acest lucru, nici Dumnezeu nu ne obliga sa facem bine, si nici diavolul sa facem rau. Depinde numai si numai de noi ce drum alegem sa urmam in viata, constienti fiind ca la sfarsitul “pribegiei”, al drumului nostru aici pe pamant trebuie sa dam seama in fata celei mai inalte instante pentru faptele si pentru alegerile noastre. Din aceste randuri este usor de dedus care este scopul nostru aici, pe pamant: asemanarea cu Dumnezeu, indumnezeirea, sfintirea (atat cât îi este omului cu putintă).Pamantul de dupa cadere din acest motiv este si numit locul pribegiei, pentru a ne aminti ca viata noastra aici este doar o calatorie si nu o destinatie. După căderea în păcat, Dumnezeu le promite oamenilor că va trimite un izbăvitor ce va zdrobi puterea păcatului si a diavolului: “Dusmănie voi pune între tine si între femeie, între sământa ta si sământa ei; aceasta îti va zdrobi capul iar tu îi vei întepa călcâiul”(Facere 3:15). Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este cel care a adus împăcarea creaturii cu Creatorul, El ne-a readus pe drumul ce ne duce spre scopul pentru care am fost creati. Dar oare de ce avem nevoie pentru a ne putea mantui? Cum putem sa-I demonstram lui Dumnezeu ca meritam sa ajungem in Rai , alaturi de El? In primul rand prin primirea Harului divin, prin intermediul Sfintelor Taine, in al doilea rand prin credinta statornică in Dumnezeu si nu in ultimul rand prin vădirea credintei noastre in faptele bune. Daca una dintre aceste trei conditii lipseste mântuirea noastra este serios pusa sub semnul intrebarii, daca nu chiar imposibila. Fara harul primit in Sfintele Taine, nu putem birui pacatul stramosesc si pe diavol; fara credinta faptele noastre devin simple acte de caritate, iar “credinta fara fapte este moarta”(Iacov 2;20). După moartea trupului, sufletul merge la judecată iar apoi este trimis în rai sau în iad(în functie de viata pe care a dus-o pe pământ). Dar oare este posibil ca o persoana care a ajuns in iad sa mai ajunga in rai, avand in vedere ca intre cele doua locuri exista o prapastie de netrecut(Luca 16;26), dupa cum spune Mantuitorul? Ei bine, special pentru aceasta noi facem parastase(pomeni) pentru morti. Daca mortii nu mai au trebuinta de mancare sau de haine de ce oare noi dam de pomana aceste lucruri? Deoarece ei, nemaiputand face fapte bune, au nevoie ca noi sa facem pentru ei. Tocmai aceasta sunt parastasele fapte bune si rugaciuni in numele mortilor nostrii si pentru mortii nostrii, cu credinta puternica in marea milostenie a bunului Dumnezeu. Deci, in concluzie, cei ajunsi in iad mai au o sansa la Judecata de Apoi sa fie lasati sa vina in Rai.